“Jurnal de cămin”, coordonat de Zoltan Rostas şi Sorin Stoica, ed. Curtea Veche, 2008

Volumul Jurnal de cămin reuneşte însemnări de tip jurnal de la 24 de studenţi care locuiesc în 8 dintre căminele bucureştene. Mai bine zis studenţi care locuiau acolo pentru că, deşi cartea e publicată în 2008, întâmplările au loc în 2005. Fiecare povestitor are stilul lui propriu, perspectiva personală distinctă de a celorlalţi. Exista câteva aspecte care reapar în aproape toate jurnalele: mobilierul dezolant al camerelor, nevoia de a le renova atunci când se cazează, lipsa banilor, “totul la comun”, indiferenţa administratorilor şi personalului de pază, vânzarea locurilor în cămin şi implicit şederea ilicită a unora dintre ei acolo, mizeria din bai, lipsa de respect a studenţilor pentru ce nu-i al lor, săritul peste cursurile de dimineaţă, resourile scoase pe coridor, varietatea stilurilor muzicale care se aud în cămin, permanenţa zgomotelor.

Fiecare dintre martorii vieţii de cămin are o tendinţă generală în paginile scrise. Unii pun accentul în special pe relaţii interpersonale – de obicei fetele scriu în acest sens, făcând observaţii despre comportamentul fiecărei colege de cameră şi obiceiurile de non-gospodine. Alte fete scriu pornind de la bârfă, de la lucrurile în general rele care se întâmplă în jurul lor, sunt unii care păstrează proporţiile şi văd latura amuzantă a vieţii de acolo. Aproape toţi studenţii resimt rutina vieţii în cutiile de beton, descurajarea luată în serios sau la mişto pe care încearcă să o spargă cu ieşiri, teatru, concerte şi petreceri.

Ca om care n-a locuit niciodată în cămin, mă regăsesc în prea puţine dintre întâmplări. Am rămas însă cu o definiţie a căminului la care altfel probabil că nu m-aş fi gândit: este locul în care toată lumea e în permanenţă nemulţumită, în care puţini îşi doresc cu adevărat să fie şi de care devin dependenţi.

Un mesaj pe care studenţii nu îşi dau seama că îl trimit e ascuns în chiar felul în care au ales să îşi scrie paginile de jurnal. Cu cât citesc mai multe scrieri de tipul jurnalului, ieşite direct din mâna celor care au trăit experienţele, cu atât îmi confirm tot mai mult ideea ca scrisul e o experienţă profund personală, care spune despre tine mult mai multe decât eşti dispus să dezvălui. Mă refer aici, desigur, la scriitorii neprofesionişti, non-scriitori dacă vreţi. Scrisul liber, confesiv, trădează ticuri, slăbiciuni într-ale gramaticii ori exprimării. Mai interesant e, totusi, modul în care non-scriitorul îşi înlănţuie ideile, face conexiunile şi transmite inteligibil un mesaj. E reflexiv, îşi pune probleme dincolo de problemele pe care le are zi de zi? Are o vedere de ansamblu? Sau poate e descriptiv şi se cedează întâmplărilor mici? Încearcă să facă haz de necaz sau îşi ia situaţia teribil de în serios? Îi respectă pe ceilalţi? E arogant şi superior, corect sau măcar încearcă să înţeleagă alte puncte de vedere?

E un subiect care merită luat în seamă când vorbim de bloguri. Când m-am apucat de “sportul” ăsta, imediat se fac 2 ani, aveam mari emoţii când mă gândeam că alţii – cunoscuţi sau străini – urmau să citească, eventual să judece rândurile aruncate prin orice apăsare a lui Publish. Confortul vine cu timpul şi cu reacţiile, iar relaxarea nu face decât să ne elibereze de autocenzură. Nu contează câte detalii despre viaţa personală oferim sau ascundem atâta timp cât simpla formulare a unui paragraf dă indicii despre cum gândim, ce considerăm a fi dezirabil şi demn de eliberat în lume.

Jurnalul de cămin mi-a oferit o experienţă neaşteptat de variată în urma căreia am văzut, pe rând, toate tipurile de perspectivă şi scriitură pe care le-am enumerat. Gustul pe care ţi-l lasă stilul studenţesc e destul de amar: greşesc, nu leagă idei şi scriu ca nişte ţaţe. Mai grav este ca mulţi dintre ei studiau comunicare sau jurnalism. Cele mai plăcute texte aparţin unor basarabence şi mă tot gândesc de ce o fi aşa…

I. Partidul te vrea prost.

Mă gândesc că vă mai amintiţi reclama la ROM în care securişti de pe vremuri vânau tinerii rebeli ai patriei zilelor noastre, îi arestau şi le spuneau: partidul te vrea tuns! Situaţia de acolo e o metafora teribilă pentru stadiul în care a ajuns şcoala de pe la noi. Nu mai târziu de acum 4-5 ani, pentru a deveni absolvent trebuia să treci un bac. Zic trebuia pentru că ceea ce se înţelege azi din examenul de bacalaureat nu mai are legătură cu vremea mea (e alarmant că trebuie să spun vremea mea după doar 4 ani).

Atunci vs. acum? Dacă atunci aveam idee care e structura subiectelor de examen si programa, acum se ştiu direct subiectele. Dacă noi aveam 6 probe şi toate contau pentru media de bac, acum sunt 3 care contează si 3 “competenţe” evaluate pe parcursul anului, ca un soi de teze naţionale, la care elevii pot lua si nota 1 că-i ok, sunt începători (they’re special). Să nu ne amăgim că acele certificate de competenţă vor conta pentru cineva, vreodată, în viaţa reală.

Semnale de alarmă au tot fost în ultimii ani – şi aici mă refer la elevi, care acum sunt mult mai descurcăreţi şi şocant de deschişi cu practicile lor de şpagă şi copiat. Ori am eu o imagine idealizată a generaţiei mele? Totuşi, nu ştiu să fi fost colegi care au mers la bac cu copiuţe, sau dacă au făcut-o au fost discreţi. Intervenţii sunt convinsă că au existat, dar individuale, discrete, nu la modul că face toată sala chetă şi îi dăm profului ca să se uite pe geam când stăm cu cărţile pe masă sau să mergem cu plicul la comisia de oral.

Exemplu concret - Zilele trecute îmi printam ultimul proiect pe sesiunea asta şi lângă mine, la xerox, era un june care copia mărunt-mărunt o cărticică cu materia de limba si literatura română.

“Vine bacul?”, întreb.

“Ă…da”, răspunde cu un zâmbet stângaci, aproape stânjenit. “Nu mă împac deloc cu româna şi cu cărţile, mai bine fac probleme la matematică decât să învăţ aşa ceva”.

Interesant, îmi şoptesc în barbă. Last time I checked programa la română era simplu de băgat la cap pentru orice elev mediocru, ca să nu mai zic de uşurinţa cu care se putea lua 6-7 pentru că era nevoie de cunoştinţe de şcoală generală pentru performanţa asta. Acum, cu atât mai mult cu cât sunt numai 3 materii de învăţat şi nu 5 ca înainte, ar trebui să fie de bun simţ să înveţe şi ei o lună acolo ca să ia un amărât de examen. Mai ştiţi că aşa era Capacitatea înainte, cu trei materii?

Cu cât e mai uşor totul, cu atât elevii simt că e rost de bătaie de joc, atât către ei cât şi din partea lor. Cu cât e mai simplu, cu atât e mai ignorabil, mai uşor de trişat, mai puţine ocazii să fie prinşi.

Dragi concetăţeni, tovarăşi şi pretini, partidul ne vrea proşti. Din ce în ce mai proşti. Cu cât avem mai multă autonomie în gândire, cu atât suntem mai system unfriendly şi e lesne de înţeles de ce dacă ne uităm două secunde în sus, la vârful naţiunii. Proşti  (ignoranţi, dacă vrem să fim corecţi până la capăt) şi îndoctrinaţi religios (poate aţi uitat de scoaterea evoluţionismului din programa de liceu?), asta e descrierea românilor din viitor.

[partea a II-a în curând]

Parca sunt o baba care bombane. Noul stil de bloghin’.

Si alta, ceva mai obscura, aici

Vad la cum oamenii ies in strada sa-si apere saracia. Cand ai un salariu de 800 sau 600 de lei si stii ca ti se va taia un sfert din putinul asta, ce altceva poti sa faci? Am vazut comentarii care spun ca parazitii din sistemul public trebuie sa fie dati afara. O fi trebuind, dar nu intotdeauna e vina functionarilor. Nu au supradimensionat ei, cu mana lor, sistemul si aparatul de stat. Manipulare sau nu, e de neacceptat ceea ce urmeaza sa se intample.

Exista lucruri negandite, lasate in paragina de ani si ani de zile – cui sa ii pese? – care devin brusc interesante numai cand deja nu mai exista scapare. Cea mai cretina idee e sa iei din venitul asta amarat pe care il au oamenii. Sunt probleme ce ar fi trebuit, sau vor trebui rezolvate atunci cand nu exista riscul ca oamenii aia sa se umileasca pentru a-si putea acoperi nevoi fundamentale. Ce sens mai au toate masurile astea daca nu fac decat sa inrautateasca situatia pe care o percepe populatia? Unde e beneficiul care rezulta din masurile astea? Nici reale, nici de imagine, nici de aparenta. Sau poate tocmai asta e? Sa se mentina aparenta ca se face ceva cand de fapt incompetenta e atat de mare incat, in spatele scenei toata lumea, i.e. lumea care conteaza, da din umeri si isi vede de treaba de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Sa nu uitam ca publicul nu are memorie, el fiind susceptibil numai la manipularile de moment. Asta se stie cel mai bine de la alegeri. Nu, acum nu are loc o manipulare, in fara de cazul in care cineva s-a gandit sa se joace de-a trantitul usii in fata la nivel macro, ca mai tarziu sa scoata din palarile solutia miraculoasa care anuleaza masurile extreme si apoi acel cineva va deveni eroul neamului. Daca putem, de ce sa nu ne jucam cu nervii neamului?

Restul lumii incepe sa-si revina din criza. Romania e intr-o criza continua de 20 de ani incoace. Criza financiara, criza de imagine, criza a diferitelor sisteme. In anii “de glorie”, aia dinainte de 2009, in sistemul public tot nu s-a realizat mai nimic; criza din sanatate si cea din educatie sunt definitorii pentru impotenta (da) care nu tine cont de situatia economica. Pana acum a existat intotdeauna o marja in care liderii natiei au avut libertatea sa dea din colt in colt. Sunt curioasa ce se intampla mai departe.

In momente de-astea imi doresc ca toata lumea sa (re)devina hipioata.

Nu-s foarte multe.

1.Tunare

Zilele astea, uitandu-ma in jur la masinile concetatenilor am devenit preocupata de o intrebare: de ce ti-ai “tuna” masina? Mai precis: iti strangi muncind in strainatate 2000-3000 de euro (dau si io cu presupusul) ca sa iti iei un BMW, Opel sau Audi vechi de vreo 10 ani de la second. Legal sau nu, inmatriculat sau nu, de la furate sau nu, sa zicem ca ai o masina in stare de functionare care arata decent si care-ti indeplineste si nevoi esentiale de genul: sa fie BMW, sa mearga, sa fie nemteasca, sa aduca femei, dar mai ales sa fie BMW.

Urmeaza procesul complex si complet de infrumusetare cu ieftinaciuni de mare efect:

• folie – aplicata prost, cu bule de aer din loc in loc
• o garda mai joasa – data cu vopsea in culoarea masinii care nu tine si incepe sa ti se cojeasca dupa maxim 3 luni)
• o partzaitoare – care iti face masina rezonabila sa sune ca o Dacie 1300 cu toba sparta
• eleroane – tot in culoarea masinii, tot cojite dupa 3 luni, niste hidosenii care dpdv al aerodinamicii n-au ce cauta pe o astfel de masina
• capace pentru roti – din plastic, fara care o sa ramai instantaneu pentru ca tu esti un zeu al soselelor si draciile ori de desprind, ori le lovesti de trotuar dar finalul tot ala e.

Dupa toate imbunatatirile astea de o deosebita calitate, aplicate la service-ul din colt unde lucreaza colegul tau de scoala generala care ti-a facut o reducere pentru ca sunteti prieteni vechi (desi nu v-ati vazut de 15 ani) te poti mandri cam 3 zile pe la prieteni. Dupa care ramai cu o masina care arata mai veche, mai urata si mai ieftina decat e de fapt. Numai buna de dat la Rabla.

Aceeasi reteta o folosesc si loganistii care vor sa se simta unici si speciali. Cu aceleasi rezultate.

2. Prea putine Ferrari pentru RO

Cica stocul de masini pe care Ferrari l-a alocat tarii noastre e deja epuizat asa ca fuguta fuguta se vor mai aduce niste masini pentru sarmanii de romani. Ce spune asta despre noi ca natie? Ca tara arde si baba se piaptana. Sau ca cine trebuie isi vede in continuare de treaba, probabil mai abitir si mai lacom ca pana acum – cine stie pana cand se mai poate.

Nu uitam nici de popa care a cumparat un amarat de Maserati la second pe o suma modica de 100 000 euro, fie el binecuvantat. Altfel, donati banii catre biserica si veti fi mantuiti.

Asadar: de ce?

Eram ieri in trafic pe la 15.30-16 – vorba vine in trafic, adica in statie, apoi intr-un autobuz care ma ducea spre casa – cand, fara sa-mi propun, am observat o chestie deosebit de interesanta. Majoritatea masinilor care treceau prin zona, i.e. centrul Bv, erau conduse de femei. Doamne si domnisoare de toate varstele si cu tot felul de masini, de la buburuze de oras pana la SUV-uri.

Ma gandeam care o fi contextul. Ok, o parte dintre ele merg/au mers sa-si ia copiii de la scoala, inot, balet, fotbal etc – asta era evident cand pasageri erau piticii. Restul…nu stiu. De la munca, spre casa sau alte cele.

Stiu ca pun problema gresit, bineinteles ca fiecare merge in treaba lui, doar m-a surprins majoritatea constituita de soferite. Traficul era cat se poate de normal si fluid, dragi misogini si Schumacheri in mizerie care va intrebati cum s-o fi circulat cu atatea femei pe strazi, hã-hã.

Cu ocazia asta mi-am amintit o curiozitate mai veche: oare ce or fi facut femeile vatman cand s-a desfiintat tramvaiul brasovean? Erau destul de multe si, ca mic HRist, ma gandeam unde s-or fi reorientat. Pariul meu e pe CFR. Cat despre RATBv, am vazut pana acum o singura soferita de autobuz prin oras, asa ca nu cred ca acolo s-au dus. Probabil pentru o femeie e mai greu sa se reorienteze mai ales dupa o anumita varsta si avand o astfel de profesie, presupunand ca barbatii vatmani s-au putut orienta mai repede catre munci fizice sau care tin de mecanica, conductor de tren etc. Oricum, pacat de tramvai – dar asta e alta poveste.