Anul asta, 1 iunie a insemnat ceva mai mult pentru mine decat o multime de copii care se bucura de varsta pe care o au, fara sa-si dea seama ca traiesc ca intr-un vis :) Am avut cursul festiv astazi, care marcheaza cat se poate de simbolic finalul facultatii. Vorba vine, final, avand in vedere ca mai sunt sesiuni, proiecte si licenta de trecut. Dar asa simbolic cum e, a produs o senzatie in fiecare dintre noi. 

Fara extrem de multa surprindere, vorbind cu viitorii-fosti-colegi am aflat ca sentimentul predominant e un soi de confuzie. Terminam o facultate, care insa a durat prea putin (3 ani) pentru ca atunci cand am prins mai bine ideea si ne-am format o oarecare gandire ni s-a taiat craca. Teoretic, da, exista masterele, insa cea mai mare problema e ca de multe ori nu exista continuitate: la master reiei multe probleme deja cunoscute din ciclul de licenta, asa ca mare parte din timp o sa il pierdem recapituland. Sper sa ma insel, totusi. 

Revenind la perceptia asupra “sfarsitului erei” – cei mai multi simt(im) ca am trecut rapid si destul de indiferenti la ceea ce se intampla in jurul nostru, parca ne-am fi propus sa fugim prin ea si sa luam diploma. Pentru unii poate e adevarat. Pentru ceilalti, apar aceleasi idei ca la orice alt final: ca ne-am fi putut interesa mai mult, ca acolo as fi facut asa si dincolo, altfel; ca ieseam mai castigati cu alte abordari. Ori alte facultati, cine stie. Nu stiu daca e cineva multumit cap coada – dar cred ca asta tine de “conditia studentului”. 

A fost interesant azi, la pozele in robe si la curs in sine, sa imi dau seama ca:
- inca  nu stiu cum se numesc unele colege (partea masculina, mai slab reprezentata, e cunoscuta :) )

- sentimentul mai apasator al fost cel al schimbarii status quo-ului, nu anticiparea dorului fata de colegi – suntem atasati unii de altii NU

- foarte multi dintre colegi sunt ceea ce englezul ar defini ca “acquaintances” si atat, si ca in 3 ani la poze am stat cel mai mult cu respectivii

- e simplu sa zambesti la poze

- totusi avem amintiri comune puternice – primele cursuri din facultate, practicile, examene… adica avem ce discuta la o bere, daca nu mere si nu mere altceva

Cea mai faina senzatie a fost cand am aruncat tocile, si cand le-am vazut zburand deasupra mea. O chestie copilareasca, sau unica, sau daca tot ziceam de simboluri – un gest de eliberare. Nu conteaza. In momentul in care le-am aruncat, toata lumea, indiferent de starea pe care o avusese pana atunci, a avut un moment de bucurie simpla. Sau cel putin asa imi place sa cred. 

Uite-l.

fly

Share/Save/Bookmark