…e destul de simplă: dacă e o ocazie – pentru persoana respectivă sau una universală, mai precis zi de naștere, onomastică, Crăciun – trebuie să cumperi cadou.

Dar ce înseamnă când persoana care ar trebui să primească spune “nu vreau cadou, nu îmi plac cadourile, nu vreau să primesc”? Inseamnă că minte. Nu există om căruia să nu îi placă să primească ceva. Poate vrea să transmită că nu vrea să cheltui prea mult sau să pierzi timpul sau să îți storci creierii – mesaj care poate fi real, dar nu înseamnă că într-adevăr nu îl VREA. Come on, free stuff?

Mărturisesc că de multe ori am trecut cu vederea această realitate universal valabilă, cel mai des de zile onomastice – în parte pentru că încă nu a găsit nimeni vreo sfântă Luana așa că voi rămâne forever cu neîmplinirea asta. Când eram mică eram chiar tristă că n-am și eu nume ce apare în calendar.

Mi-a trecut.

Mai tre’să recunosc că nu știu să aleg cadouri potrivite – o mai dau în bară din când în când făcând o combinație între ceea ce îmi place mie și ce presupun că i-ar plăcea respectivului. Sometimes it ain’t pretty. Din fericire în magazine nu se găsesc combinații de genul hamsteri zburători.

Opțional și în funcție de convențiile relației, omul mai oferă cadouri de Valentine’s, Paște, Halloween, anul nou, casă nouă, căsnicie nouă. Dacă e cazul, de aniversări semnificative ale relației.

Povestea cadourilor îmi amintește de vârste de genul 16-17 ani, când fiecare din jumătățile unui cuplu se adresau prietenului comun (=eu) ca să afle dacă celălalt urma să îi cumpere cadou, un fel de reciprocitate obligatorie. Acum îmi pare rău că nu m-am jucat un pic cu chestia asta, aș fi putut produce ceva schimbări în viețile lor. Si, după câte am văzut în ultimii 20 de ani, cel puțin în țara asta, schimbarea e întotdeauna bună… într-un final… poate.

Mno, sărbători fericite, și nu vă stresați prea mult cu cadourile. N-o să le țină minte decât un an întreg de acum încolo.

Stai să ne înțelegem, că parcă propoziția asta nu transmite mesajul cum trebuie. Nu sunt certată cu apa, dimpotrivă: sunt o mare fană a apelor stătătoare sau curgătoare în albie sau pe țeavă.

Am însă o problemă cu apa care curge pe țevile mele pentru că e plină de clor. Cel mai mult se simte aroma la duș, când am senzația că primesc soluție de clor 5%. Într-adevăr, efectul de curățare e mai intens și în curând pot să abandonez gelul de duș pentru că pe zi ce trece devin tot mai albă.

Pentru mine asta e în sine o performanță, pentru că toata viața nuanța pielii mele a fost descrisă ca “mai stai și tu la soare că arăți ca o fantomă”. Tendința de Casper devine tot mai pronunțată – am senzația că de albă ce sunt o să devin de-a dreptul translucidă, cu atât mai mult cu cât actiunea are loc în egală măsură și din interior spre exterior. Trecem graios peste micile iritatii ale pielii, dupa ce ca primesc acest minunat bonus ar fi culmea sa ma plang.

Cel mai exasperant în toată povestea e că locuiesc foarte aproape de diverse izvoare cu sau fără puteri magice, deci se presupune că ar trebui să primesc cea mai neprihănită apă din oraș. Aiurea. Probabil pun cu atât mai mult HCl pentru cã tre’ sã omoare gângãniile pânã ajunge departe-departe…

Între timp, ideea de a face baie în Evian nu mai sunã chiar atât de deplasat…

O poza cu mine in dus… sunt acolo, pe bune, uitati-va cu atentie:

(de aici)

OMG #1: WTF!

Poza pe coperta unui caiet gasit prin Real, datorita ochilor lui ageri. Ridicati mana, care folositi acronimele astea:

Parca scoala era cam singurul loc in care copiii scapau de sub mana netului, invatau sa scrie corect romaneste, sau engleza in cazul asta. Daca ei au material de studiat stupidspeak, e trist. Nush’ care o fi fost geniul care a venit cu ideea, respectiv geniul care a aprobat-o, dar parca era mai educativ sa puna prescurtarile romanesti. Hm, sau pe alea le stiu aia mici mult mai bine?! Dilema asta o sa ma tina ocupata toata ziua…

OMG #2: OOOOO, Luanaaaa

Poate pentru voi nu e cazul de o asemenea reactie, dar imi spusese cineva, coefeza pare-mi-se, ca ar exista aceasta melodie. E tare ciudat sa-mi aud numele cantat si, doamne, cata poezie, toata dedicata mie! :)) “Cand te privesc ma straduiesc sa te-nteleg”, shuap-bap-bap. Atentie, melodie care nu spune absolut nimic, cu foarte multe cuvinte:

Text:

(mai mult…)

…sau cum să primeşti o scrisoare în 6 luni, 2 săptămâni şi câteva zile.

31 ianuarie: Semestrul meu Erasmus se încheie, mai mult sau mai puţin glorios.

5 februarie: Rezultatele tuturor examenelor sunt cunoscute şi confirmate. Mai rămâneca universitatea să îmi trimită foaia matricolă ca toată şmecheria să se încheie în legalitate (pentru ei) şi mai ales fără bătăi de cap (pentru mine).

Februarie, martie: Aştept. Nimic.

Jumătatea lui aprilie: Contactez universitatea din Copenhaga, îmi spun că au trimis-o pe 17 februarie. Ok, mai aştept săptămâna respectivă în curs, zic, poate vine cu poştalionul, s-o fi luat curentul, vine cu porumbelul călător, mai ştii?

Nimic. Mail: trimiteţi alta! După 2 săptămâni primesc plicul expediat pe 20 aprilie, totul rezolvat şi uitat.

5 septembrie: Găsesc în poştă un plic de la universitatea daneză. Deschid – foaia matricolă. Cu o scrisoare ataşată, datată 17 februarie. Ok… Mă uit mai atent pe plic – dânsul trecuse prin Canada şi prin Franţa. CANADA?! Pe principiul ocolului pământului în foarte, foarte multe zile? :))

Şi pentru că dacă nu există poze, nu s-a întâmplat:

Poşta mondială – fail?

În timp ce Poli îşi lua bătaie de la Stuttgart în tur preliminar al calificării în calificările competiţiei europene, o atleta româncă devenea a 4-a în lume – într-o finală, obviously, la Campionatele Mondiale de Atletism de la Berlin.

E vorba despre Monica Stoian, la proba de aruncare a suliţei. La prima încercare a aruncat excelent,  În aceeaşi finală a mai participat încă o româncă, Mariana Negoiţă, clasată pe locul 10. Mondial. Da’ e ok, ca azi presa o să vuiască de “vaaai, înfrângerea”. Netu’ vuieşte deja de scor, de rezultatul ei găseşti un articol-două, deşi meciul s-a terminat mult după finala atletelor.

Că tot am scris eu o dată în viaţă despre sport, am un pont de împărtăşit:

Daniel are Sport Magazine – un site/blog de sport non-fotbal scris excelent. No, mereţi acolo pentru articole despre sport scrise cu pasiune şi non-cronicăristic. Chiar dacă nu eşti urmăritor fidel al competiţiilor, o să-ţi facă plăcere lectura. The man knows what he’s talking about.