Ascultam ieri melodia “noua” a lui Puya – “noua” pentru ca seamana plictisitor de mult cu precedenta, de la melodie-mesaj-versuri pana la interpretare-alternarea romana/engleza-ton. De data asta insa omul e revoltat din cauza preferintei romanilor pentru scandaluri, in special la televizor, si apetitul fata de mondenitati.

Mesajul transmis de el acolo e corect, “pe sticla” chiar apar toate ciudateniile si/sau nulitatile in timp ce oamenii obisnuiti sunt prea … lipsiti de probleme psihice ca sa apara in programe. Sigur va vin in minte 2-3 exemple.

Problema, ziceam, nu e mesajul pe care il transmite, ci publicul la care ajunge. Am presimtirea ca o buna parte din publicul lu’ Puya (Puyei?) se suprapune cu cel care gusta Dan Diaconescu, emisiunile mondene sau nu, dar cu scandal, si manechinactritdansatoarele slab imbracate. Nu cred ca are cineva o revelatie de genul “ce misto e melodia astuia, de acum nu ma mai uit la Acces Direct”…

Am tot mai mult senzatia ca emisiunile pseudo-reality show si talk-show cu “vedete” dau masura anormalitatii. Ele sunt facute sa atraga publicul prin anomalii, derapaje de la un stil de viata linistit, deci banal. Prin comparatie, privitorul e intruchiparea normalitatii si a moralitatii. Pe langa Sexy Braileanca ori Tolea, toti suntem usi de biserica si ne permitem sa aruncam cu pietre.

Bine, probabil Puya in sinea lui n-are nicio strabatere de genul asta, cred ca ii merge bine, ca au prins la public melodiile astea…

Ce s-a intamplat cu muzica?! Unde a disparut muzica?

Zilele astea s-a intamplat sa ascult radio, ceea ce nu am mai facut de peste un an. Circumstantele care m-au adus in situatia asta – nefericita, dupa cum se va vedea – sunt complet irelevante. Ascultand o ora-doua de radio cateva zile la rand, mi-au picat cateva fise. La rand:

• romanii canta in engleza, altfel se simt uncool si emo – presupun…
• …iar pronuntia lor e infecta (vezi si interviul cu Inna, care vorbeste engleza in stilul “i can has cheezburgr?” dar canta totul in engleza)
• toate melodiile suna la fel!! In acelasi gen muzical, acelasi stil cu o linie melodica si putin pe langa ea, aceleasi texte cu 5 cuvinte, aceleasi voci, aceeasi reteta. Exemple – am ales 10 melodii, toate auzite in ultimele 7 zile pe posturile de radio:

Voi sesizati vreo diferenta intre piesele astea? Daca o asculti pe una e ca si cum le-ai ascultat pe toate. Si nu pot sa ma abtin sa ma intreb de ce naiba nu mai gandeste nimeni atunci cand scrie o piesa? Bine, vorba vine scrie, pentru ca nu mai e nevoie de nicio cunostinta muzicala sa creezi melodii, computerul face tot ce vrei. Nici solistul sau solista nu trebuie sa aiba voce prea multa, bagam efecte la greu peste ceea ce bombane acolo – nu-i ca si cum o sa aiba vreodata ocazia sa cante live (cele mai jenante voci: Marius in “Rain” si Inna in “Amazing”)! Astfel, te-ai gandi ca oamenii sa fie cel putin inventivi, daca tot au posibilitati nelimitate. Melodiile astea suna gol, nu “umplu” boxa atunci cand sunt difuzate, nu ofera o experienta.

Nu le cere nimeni sa se ridice la nivelul unor artisti ca Freddie, Michael, Bob, Paul, John, Elton, Eric* dar impresia pe care mi-o lasa toate piesele astea sublime e ca nu se mai deranjeaza sa-si foloseasca creierul ori sa implice un pic de efort in muzica. In vremuri comparativ preistorice din punct de vedere tehnologic, artistii(!) se chinuiau sa inregistreze o melodie, sa obtina un efect. Queen foloseau tehnica reinregistrarii unei voci de foarte multe ori in asa fel incat sa creeze iluzia de cor numeros (vezi Bohemian Rhapsody, la inceput toate vocile alea sunt Freddie) pe banda magnetica de atat de multe ori incat devenea transparenta si o luau de la capat cu una noua. Sau Beatlesii, in zilele lor bune – si vii – aduceau cate 3 piane, cantau simultan aceeasi nota si amplificau sunetul pana se auzeau si fosnetele hartiilor din studioul alaturat ca sa obtina finalul prelungit pe care si-l doreau pentru o piesa.

Stiu, vorbesc de lucruri sfinte, dar eforturile din cele doua exemple ar putea fi reproduse intr-un studio relativ modest din vremurile astea cu un efort minim. In acelasi timp, usurinta cu care se pot obtine rezultate spectaculoase i-a si tranformat in legume pe presupusii artisti. Concluzia la care ajungi ascultand muzica de prin topuri e ca nu mai exista nimic de demonstrat, pare-se, altfel miscarea ar fi mai variata, mai inspirata. Adica, Lady Gaga?!! Akon?! Jonas Brothers si Miley Cirus?! Presa si publicul vorbesc despre Amy Winehouse de rau – si tipa e vraiste, nimic de zis – dar are mai mult talent ca toti papitoii astia luati impreuna (live acustic: 1 , 2 , si 3)

Stiu ca-s naiva cu textul asta, ca fiecare face muzica nu de dragul artei, ci ca sa faca bani. Ca prin State producatorii fac legea si unul singur “compune” pentru 20 de cantareti si isi impart piata intre ei. Ca oamenii de genul amintit sunt cei care au puterea sa se impuna pe piata si ca talentele care nu au norocul sa fie sustinute de o casa puternica de discuri sau de vreun dude bine infipt in industrie n-are nici o sansa de a ajunge “mainstream”…. Stiu.

Dar ziceam si eu. Lipseste ideea. Sclipirea.

Observatii - Inainte sa imi sara cineva in cap:

• nu fac muzica si n-am pretentia sa ma pricep la asa ceva, asa ca nu ma trimiteti “sa fac eu ceva mai bun”
• daca tot nu ma pricep la muzica, de ce comentez -> pentru ca eu sunt publicul tinta, consumatorul, ala care are banii de dat sau nu pe albume, concerte si alte asemenea deci mie mi se adreseaza produsele
• sunt pareri personale, exprimate pe un blog personal de o persoana

* – oamenii astia au niste nume extrem de simple, si sunt/au fost unii dintre cei mai mari muzicieni contemporani. Deci complexitatea numelui e invers proportionala cu valoarea? Plauzibil.

PS: obsesia zilei + o piesa din cu totul alt gen, care suna bestial

PS 2: cum a fost la Madonna? :D

He invented it.

Hai sa ne amintim numai sfera asta:

Bucuresti, 1992

De ce? Pentru ca e jenant sa ne ponegrim idolii pe care ni i-am asumat. La Freddie inca se refera lumea cu “gayul ala”. Nu suntem penibili, tinand cu dintii de “defectele” unor astfel de oameni ca sa ne simtim mai putin frustrati?

Un post despre MJ scris de mine prin octombrie 2008, cand il redescopeream. Ciudat cum unele din intrebarile de acolo isi gasesc raspuns azi.

Mai exista legende vii?…

Susan Boyle e femeia de 48 de ani care, venind dintr-un sat din Anglia la un concurs de talente reuseste sa uimeasca o tara si apoi in scurt timp o lume intreaga prin talentul ei. Susan devine celebra, clipurile cu ea circula la Tv si pe internet stabilind recorduri, insa in finala ea pierde in fata unui grup de dansatori. Hai sa vedem de ce.

Succesul neasteptat pe care l-a avut la public consta in discrepanta dintre asteptarile pe care le creeaza celor ce o privesc – prin aspectul ei neingrijit, de femeie banala si needucata, si prin povestea vietii - si impresia pe care o produce cand incepe sa cante. Daca ii cizelau imaginea, daca o prezentau intr-un alt fel, e posibil ca impactul sa fi fost mai mic – e clar ca producatorii stiau ca el va exista, insa cred ca nici chiar ei nu se asteptau la un fenomen atat de mare.

In scurt timp, clipul cu Susan cantand prima oara la Britain’s Got Talent a inceput sa fie difuzat la televiziuni din jurul lumii, si o varianta aparuta pe YouTube a strans 66 de milioane de vizualizari intr-o saptamana, ajungand pe  prima pagina in site-urile de “social media” (Reddit, Digg). S-a spus chiar ca ea este intruchiparea visului american (the American dream).

Premisele

Deci avem asa: o femeie simpla, la o varsta la care se adapteaza greu situatiilor noi, care e luata pe sus de o celebritate internationala nesperata. Adica, Jon Bon Jovi se declara fanul ei, si artista pe care Susan o considera model o invita sa cante in duet. Chiar daca a fost anuntata ca o sa aiba succes, nu a avut cum sa se pregateasca pentru magnitudinea asta (ea mai avusese incercari pe la alte emisiuni si concursuri, si chiar a inregistrat melodii proprii, insa a esuat de fiecare data). Peste noapte, atentia asta din partea presei probabil a bucurat-o, insa a durat suficient de mult incat sa devina o problema: in saptamana dinaintea finalei au inceput sa apara zvonuri ca cedeaza psihic si ca e invidioasa pe alt concurent, si ca se comporta ciudat.

A innebunit Susan?

Indiferent daca e real sau nu, zvonul asta a avut doua consecinte: 1. i-a scazut intr-o oarecare masura popularitatea si i-a afectat imaginea, si 2. au existat influenta proaste asupra moralului ei. Ea nu stie sa foloseasca un mobil sau un computer si nu stie ce e aia internet. Si dintr-o data afla ca e star pe internet, ca oamenii stiu extrem de multe lucruri despre ea intr-un mediu de care ea nu are habar. Toate elementele vietii ei s-au schimbat intr-un timp scurt. Pe voi nu v-ar da peste cap? Pe mine da. Ar fi tare interesant de aflat cum s-a schimbat ea intr-adevar de cand cu celebritatea: a devenit mai increzatoare? Se simte implinita? I s-a urcat la cap intr-un mod nociv? Realizeaza ce s-a intamplat? Percepe atentia asupra ei ca pe o agresiune, sau e ceva ce si-a dorit de mult?

De ce a pierdut in finala?

Ideea mea e ca succesul ei a avut la baza faptul ca, initial, ea era the underdog. Nimeni nu se astepta ca ea sa cante asa, sau sa aiba succes in vreun domeniu al vietii ei, mai ales cu infatisarea ei si la varsta asta. Dintr-o data, devine favorita si celebra. E posibil sa fi intrat in functiune acelasi mecanism de sustinere a underdog-ului, care in cazul asta era trupa respectiva de dans – unde nu exista acelasi element surpriza, dar i-a avantajat simplul fapt ca nu erau favoriti pentru ca publicul percepuse spectacolul ca fiind cel care da o sansa necunoscutilor. “Susan e deja cunoscuta, e momentul sa trecem la altcineva”, si-o fi spus. Sau daca la mijloc a fost coada altcuiva si nu a publicului, inseamna ca s-a vrut transmis acelasi mesaj – dam o sansa celor care nu par sa aiba vreuna. Or it’s a marketing stunt. Orice e posibil.

Are YOU ready to be famous? Like, NOW?