Ianuarie e o luna de depresie comparabila cu toata primavara. Nu e consecinta a unui efect hormonal sau de schimbare de vreme, mai degraba toata chestia se petrece la nivel vizual. Iesi in oras, vezi decoratiunile de sarbatori, brazii, luminitele, renii facuti din becuri si ingerasii de sarma, stelele din tabla… Si te gandesti cand o sa le ia odata jos. Wtf, ce mai sarbatorim? Am asteptat cam doua luni craciunul, cand a venit parca inca il asteptam (I waited for THIS??), dupa ce am trecut de el – ok, lasa ca vine revelionuuu. Sampanie, artific, la multi aaaani, mahmureala si gata. Am facut intr-o saptamana cat in jumate din restul anului. Acum vedem ruinele, parca toate sunt niste obiecte invechite si penibile in mijlocul drumului. Ce mos craciun care da din maini, de unde reni si care cadouri?! Si de unde concediu?? Hai inapoi la munca, readaptare, “… o luam de la capat”.

Copiii se intorc la scoala, studentii la sesiune si mama mai are concediu :)) vorbeam eu, care am o vacanta continua de nu stiu cand. Chestia asta cu noul inceput e intotdeauna deprimanta. For some reason avem ideea ca ce am facut anul trecut s-a dus undeva…undeva, si deja in ianuarie incepem cu totul altceva. Parca preluam viata unei alte persoane: “hai sa vedem ce mizerii sunt si pe aici. Mama, ce de treaba!”. 

Asa ca, perspectivele pentru viitorul apropiat combinate cu ramasitele vizuale si psihice ale sarbatorilor duc la un sictir si o plictiseala de nu-i adevarat.

Mno, hai la multi ani.

Scuzati incoerenta, arta cere odihna si eu sunt la polul opus. Deci.

Ahhh si am aterizat iar pe Copenhaga… Dupa stat vreo 2-3 ore in Otopeni unde am ajuns numai si numai prin bunavointa lui Ionut si a lui Tav ;) apoi escala in Budapesta unde IAR am defilat pe coridoarele alea interminabile. Dar inainte de defilare ne-au facut o surprizaaa – control la transfer, din ala cu descaltat si mai aveau putin si ne spuneau sa ne lasam numai palariile pe cap. La capatul defilarii insa am dat de o parte mai prietenoasa, cu magazine, cafenele etc, unde nu ajunsesem data trecuta. So what. Eram deja obosita suficient incat sa nu imi pese de nimic, si sa devin tot mai nerabdatoare… Nu mai faceau imbarcarea aia odata, eram obosita, mi-era sete si foame si diverse alte stresuri. Am reusit ca din Budapesta pana in Copenhaga sa atipesc si sa ma relativ-odihnesc, pentru ca aproape nu aveam de ales. Langa mine stateau un tip cu o tipa, tipa mai blonda, tipul ii explica despre viata, avioane, nori si vreme… Bestial. Totusi nu ma plang, a fost linistit, pana la o aterizare stil motagne-russe iar tipa de langa mine chiar se speriase. I-am zis ca e de la vanturi. Si chiar e. i-am mai zis ca aeroportul asta e chiar frumos.

 Si chiar e. indicatii, panouri, magazine, luminite, benzi de deplasare, arhitectura…frumos :D Plimbare lunga, again. Asteptare lunga dupa bagaje. End of patience. Ajung jos in gara, tocmai pierdusem trenul. Da-I si mai asteapta 20 de minute. Acum e 21.03 si sunt pe tren spre casa, mai fac cam 25 minute si gataaa. De pe la 8 azi dimineata…cam destul pentru o calatorie destul de scurta, daca nu avea escala si daca stateam in Bucuresti (…) M-am bucurat cand am ajuns inapoi aici, desi nu stiu cati din prietenii mei au mai ramas prin zona. Abia astept sa ma mai plimb prin oras, a si bineinteles sa scriu eseurile. Mda. Ultima rabufnire. Poate prind si un Stockholm, ca de cand va tot mint cu el de vreo 2 luni asa.

Am ajuns la un fel de caldura, in sensul ca ti-e frig si te bate vantul dar nu e cancer. Nu e zapada din cate vad… Iupiii. Semi-toamna. Sau semi-primavara. Portia de frig pe iarna asta a fost chiar scurta si asta nu face decat sa ma bucure. Culmea, si eu care ma plangeam ca aici am venit la frig. HA. Stiu ca pare greu de crezut insa temperaturi dub -5 grade, noaptea, rar prin Danmark. Numa’ bine.

 E de bine. Oamenii sunt tot calmi, controlorii draguti si zic “multumesc” cand le arati biletul, angajatii din aeroport nu se cred dumnezei pe pamant, trenurile la timp, liniste. Ce-ar fi daca…? Florin, la intrebarea cu emigratul cred ca as da acum alt raspuns. Cu acordul lu’ mama cu tot. Vezi, cand nu ai dileme iti gasesti :)

 Sunt un pic praf de oboseala si cred ca ma prabusesc direct la somn. A fost o calatorie stupid de lunga si de plictisitoare. Si va fi urmata de vreo 10 zile cam la fel de plictisitoare. Si de doua saptamani ceva mai rasarite, sa speram. If not – calme si pasnice. 31 ianuarie=back in Romania. Acum e intuneric bine aici si e un grad cu plus. Love it.

 Now get your ass back to work. Si voi, si eu.

Despre depresia de ianuarie, curand.

Si totusi in postul initial uitasem unul din elementele care ma determinase sa scriu despre asta in primul rand – mancarea. Imi povesteau amicii din Copenhaga ca supermarketurile isi arunca fain frumos produsele in data expirarii. Containere intregi cu mancare, aruncate probabil cam in fiecare saptamana. Si asta se intampla cel mai probabil in toata lumea (citeste: “in ceea ce se numeste Vest, unde exista de toate pentru toti).

Ce inseamna asta? O oarescare supraproductie care devine semnificativa la nivel global mai ales cand te gandesti, si fara sa dramatizez absolut deloc, ca sunt oameni care mor efectiv de foame, de malnutritie, si conex pentru ca nu au apa potabila – in ceea ce noi numim mileniu 3 si dam iPhone pe iPhone 2.0 sau cum o fi ele numite, e numai un exemplu simplu. Mileniul 3 din vest priveste de sus si cu un fel de compatimire/aroganta tarile pe care le si denumeste usor peiorativ “lumea a treia”, in loc sa puna umarul activ la imbunatatirea conditiilor oamenilor de acolo. Nu sa le construiasca orase si autostrazi, sa nu fim absurzi. Ma refer sa le asigure necesarul omenesc in asa fel incat sa poata trai o viata cu speranta de a nu avea rate de mortalitate infantila si pana la varsta de 10 ani atat de mari, cauzate de lipsa de mancare, de apa infestata si de lipsa de medicamente pentru boli care in “lumea civilizata” au fost eradicate, sau cel putin au devenit banalitati in ceea ce priveste tratamentul, de zeci de ani. 

Cat despre atitudinea arogant-compatimitoare: in antropologie exista un principiu care spune ca nici o cultura nu e superioara alteia, ci e vorba numai despre diferente. Nu poti sa compari culturile tribale din miezul Africii cu ceea ce e in Europa, dintr-un numar nelimitat de motive. Asa ca neavand premise si conditii similare, cum poti sa te consideri superior? Nu mai bine pui umarul si oferi o parte din ceea ce ai tu in asa fel incat oamenii care nu au conditii comparabile cu ale tale sa NU invete prin incercare si eroare, pentru ca multi dintre ei deja nu isi mai permit asta… Ci sa beneficieze de niste lucruri elementare gata rezolvate? Gen, APA POTABILA??

Nu ma refer aici la actiuni de caritate care se desfasoara independent, ci la uhn efort concertat al natiunilor. De ce SUA si buna parte din Europa se preocupa numai de soarta “irakienilor asupriti”? De ce nu organizeaza americanii si cu europenii care i-au sustinut o adunare de forte cat aia din Irak si Afghanistan, dar cu misiune de pace si ajutorare a oamenilor chiar mai amarati decat cei din tarile astea? Va dati seama ce ar fi insemnat banii aia investiti in minima infrastructura, neinvaziva, de care ar avea nevoie atatia oameni? Dar NU pentru ca de acolo nu iese profit, nu? Nu castiga nimeni nimic, si de capital de imagine nu au nevoie. In fata cui si pentru ce? Sa ne dam mari intre noi? Lol.

Sa ne uitam la minunata si altruista sarbatoare de MAINE. Care, ce face? Ne stoarce de energie si de bani prin magazine care ele insele storc multa energie, dar de alt fel, si multi bani, in asa fel incat prin cadouri, cine si gesturi sa indeplinim asteptarile pe care le avem invatate legate de sarbatoarea asta care a devenit hipercomerciala si hipercomercializata. Se vinde o sarbatoare cu totul, de la idee, principii, sentiment, comportament, muzica, mancare, obiceiuri si spirit. Toate sunt integrate si toate se cumpara, tot integrat, ca daca iti lipseste un element inseamna ca nu esti in regula. Dezgustator. Hai sa pastram lucrurile simple. A, si…

STOP WASTING!!!

Pentru prima data am avut un zbor cu legatura. Teoretic timpul intre zboruri era ok – se presupune ca o ora ajunge ca sa ajungi sa prinzi al doilea avion. Numai ca intotdeauna trebuie sa se intample cate ceva interesant. 

Bun. Aeroportul din Copenhaga. Mare, aerisit, braduti pe sus, cald, indicatoare din 3 in 3 metri, puteai sa ajungi oriunde fara sa ai nevoie de vreo indicatie vociferata, inclusiv estimari leagte de cat timp iti ia sa ajungi la fiecare poarta din terminal.

Chhh…we have contact chhh

Mergem sa ne luam ceva cafea ca picam de somn, intram in seven eleven – cafeaua cu 6 coroane mai scumpa decat in Copenhaga. Stam sa le preparam, apar 3 barbati in magazin “ba, io imi iau cafe lateee, ba”… Aham. E greu de descris, you had to be there. Aveau niste fete foarte “de incredere”, si de mare angajamant. 

Sichiuriti. Pipaiala, adica.

Dupa check in ne indreptam catre controlul de siguranta, unde un papagal in loc sa astepte sa pun laptopul si obiectele din metal de pe mine pe O TAVA si ghiozdanul pe o alta tava, mi le-a insirat in vreo 5 pentru ca il loc sa astepte s-a gandit ca optimiza miscarea daca incurca pasagerii si ii facea dupa aia sa isi culeaga obiectele din 7 locuri. Trec prin poarta. Bipuie. Dau cureaua jos (uitasem de ea, remember m-a zapacit imbecilul de dinainte), trec din nou. Nu mai aveam tabla pe mine, asa ca… “step un and spread your arms and legs please”… Nu ca as fi avut blugi stramti bagati in cizme stramte si un pulover destul de mulat pe corp deci si daca aveam o guma in buzunar se vedea, daramite table, pistoale sau alte cele. Pana la urma ma lasa sa trec, ca era de la metalul de la cizme se pare. Da, asta dupa ce toti oamenii de la 6-7 porti din astea de securitate s-au chiorat  la mine. 

Capuccino? Nu avem voie sa trecem cu ele de portile de siguranta. Asa ca la gunoi cu ele, evident. Ajungem de cealalta parte a controlului, ne uitam…zborul era afisat dar nu aparea nicio poarta. Stai si asteapta. Dupa aia apare ca zborul are intarziere 35 de minute (!!!), si stam cam o ora si ceva sa se afiseze poarta aia. Dupa ce apare, ne plimbam cam 20 de minute pana sa ajungem la gate-ul la care aveam plecarea. Si de ce  nu puteam sa imi iau capuccino cu mine, again??? Fmm, ce bine prindea.

Jogging in Budapesta

Primul zbor. Multi maghiari, niste tipi foarte…interesanti, o femeie cu copii, nimic semnificativ. Tipii unguri aplaudau, vociferau, copiii se smiorcaiau si asa mai departe, altfel zbor lin si calm. Intarzierea de 35 de minute insemna ca aveam 20 min sa ajungem la al doilea zbor in Budapesta. Deja se simtea aer est european: coridoare stramte ca de spital, nesemnalizate. Iesim din avion, ajungem in fata unui ecran si zicea “gate 15″. Ne uitam, NICI un indicator. Doi paznici, un el si o ea, tolaniti pe o canapea in spatele grupului tot mai mare de calatori confuzi care cautau zborul spre bucuresti. Nici o reactie din parte lor. Intreaba o tipa: “gheit fiftin?” Intreaba aia unde mergem. LA POARTA 15 manca-ti-as, zi unde e ca pierdem legatura. Cica in dreapta si sus pe scari. Bun, urcam…si mergem, fugim, mergem, fugim…si da-i, si da-i, mai mergi…cand te intrebai daca mergi oare pe unde trebuie mai era cate un indicator “inainteee”. Nu se mai termina. Si nici nu aveam si eu si lua ditamai gentile de cate 5 kile…mnoo. Nici nu am racit de la alergatura, transpiratie si frig. Tremendous threesome. 

Ajungem in avion. Schimbare totala de peisaj. Niste fetze sinistre, obosite, triste… Aer est-european, ziceam. Astia deja erau majoritatea romani, ca altfel cine sa mearga noaptea la 1 din Budapesta in Bucuresti? Femeile se transformasera la randul lor in pitipance – nu glumesc. In scaunele de langa noi erau doua trendiii, cu ghiule fake, pungi de  soping si cel putin cate un element care continea animal print, si evident tencuite sanatos. 

Schimbare de portrete

Oamenii si-au aratat adevarata personalitate dupa ce avionul a aterizat. Zbor scurt si pasnic, de altfel. Ne apropiam de destinatie si se strangeau gunoaiele de la “snack” si bauturi si tot, fasten seat belts etc. Ce faceau pitipoancele? Haleau snacksuri si beau cafeaua linistite. Vin stewardesele la ele cu rugaminte speciala, ca na, avem VIP-uri la bord :)) Aterizam. Niste papagali s-au ridicat sa isi ia lucrurile din compartimentul de deasupra la 30 de secunde dupa ce am aterizat, ca ei se grabeau. Stewardesele le-au zis sa sada bland. Au stat un minut (avionul inca viteza destul de mare, rula catre capatul pistei). Unul din papitoi se ridica din nou, stewardesa ii zice iar sa stea jos. Ce nu am inteles eu, lasand la o parte imbecilitatea si bagarea in seama, e UNDE se grabeau? Se dadeau jos mai repede din avion? Coborau la prima, pe pista? E tare greu sa fii cu vaca, zic. Ne-au luat cu un autobuz de la avion, pitipoancele: “vaaai, mergem cu autobuzu’??” – complet oripilate si ofensate. Hai tu pisi, zau ca nu ti se pateaza onoarea. Nu te vede nimeni, shh!

Facilities?!!

Europa de est strikes again: intrarea catre zona de bagaje se facea pe scari, cam echivalentul a doua etaje asa. Pe niste scari inguste, fara lift (asa era si in Budapesta, sa nu facem discriminari) – asa ca daca e vreo persoana care are nevoie de scaun cu rotile, sau cu dizabilitati si nu se poate deplasa, sta si asteapta serviciul special pe care platesc 1oo si ceva de euro, si care si intarzie, care sa i ajute cu transportul. This actually happened. Plus de asta – poate stiati, insa eu am aflat abia acum cateva zile: NU exista transport direct intre Otopeni si Gara de Nord! Bestial. Cica e un autobuz care circula O DATA la JUMATE DE ORA, si te dai jos nu stiu pe unde sa iei metroul. Superb. Capitala europeana, sa nu mai aud pe la vreo stire ca maaa, ce oras european avem.  Mai are rost sa zic ca in Copenhaga ai acces IN aeroport, fara sa parasesti incinta, la trenuri regionale, metrou – fiecare trecand prin centru, dar mergand si spre alte parti ale insulei, si autobuze? Nu mai are. 

Superba calatorie. La sfarsit bagajele erau pline de noroi. Apoteotic. Imi trebuie recuperare. Gusfrabaa.

Suntem niste ipocriti.

Oh vai catastrofele incalzirii globale, se topesc ghetarii, murim de cald, nu mai ninge, nu mai putem respira in metropole (Beijing de ex), ne imbolnavim dracului de cancer pulmonar, taiem paduri – vai, saracii copaci, vai gaura de ozon HAI SA NE CRIZAAAAAM!!!

Si cu toate astea nu face aproape nimeni nimic concret. Vorbim ca morile stricate, de la marele Ou al corporatiei chiX la copchiii de pe strazi si ajungem cu totii la aceeasi concluzie: “ba, e groasa”. Aha. Punct. Dupa care fiecare se cocoata in masina proprie si conduce pana acasa unde dam drumul la toate aparaturile care papa toata electricitatea pe care ne-o da mogulul energetic la care suntem afiliati. Conducem masini cat o barca pe care evident le tinem pornite numai ca sa le esuam prin trafic ca niste Titanice izbite de aisbergul metaforic al cozii-la-semafor. 

Nu numai asta, consumatorii domestici sa zicem ca folosesc ce le trebuie dar obrazul combinat cu criza financiara (si cu dorinta de a merge totusi in Belize la vara, da-o-ncolo de criza) ii fac sa o ia mai usor cu consumul, ca na altfel factura e mare. Mai naspa e la nenii astia cu fabrici si cladiri mari. In fiecare seara cand merg spre casa din Copenhaga trec printre niste magaoaie de cladiri de birouri unde nu este nimeni in vreo incapere dar sunt lumini la toate geamurile. Si sunt cam vreo 5 cladiri, cam in zona aia cu mica sirena maltratata. Buoon. Si astea nu-s singurele, astea-s numai cele care mi-au iesit mie sub nas, altminteri nu am cutreierat tot orasul. 

Ma da important e sa vorbim ca e naspa cu incalzirea. [Nu zic de Copenhaga, e un oras chiar lipsit de poluare si in aer si in apa din canalele din centru si pe malul marii. Nu am vazut decat o data niste pete minuscule de petrol, altfel e atat de curata apa incat se vede fundul canalului chiar daca apa are 3 metri sau 5 sau cati o fi avand. Si cu consumul de energie nu staui foarte prost - nu au impodobit in exces, chiar excesiv de modest daca vreti, un bradut in Rådhuspladsen si cam atat, ghirlande pe zona pietonala, in Tivoli e dezmat dar hai, fie.]

Ah, si chestia care imi sta cel mai si CEL MAI tare pe creier… Uitati-va in jurul vostru si studiati asa pe scurt cata hartie folositi in fiecare zi. As in, memouri, drafts, articole, docomente, cereri, respingeri, biletele intre colegi, notificari, stai sa scriu numaru’ lu’ Marioara pe o DITAMAI COALA A4 ca doar are multinationala (“…fmm de zgarciti”). Ziare, reviste, chitante, ambalaje, carti, compendii, acte, arhive, transcripte, din aia cu scopuri sanitare (servetele, hartie igienica), reclame, fluturasi, reviste promotionale – Metro, Carrefour… Toti, toti au ceva de zis si trebuie neaparat sa o puna pe hartie.

Nu stiu daca pe voi va sperie, dar eu ma cam crizez si cam trag de fiecare coltisor de hartie inainte sa declar foaia expirata si sa ia drumul cosului de gunoi (DA, nu al reciclarii pentru ca Romania nu are cultura reciclarii si e al naibii de greu sa gandim altfel chiar daca la nivel ideatic ne surade! Recunoasteti.) Hartia asta alba si frumoasa si fina, perfecta, vine si ea de undeva. De obicei vine din “Da’ unde sunt copacii??”

Omenirea e intr-un apogeu al consumului, nu ne-am facut tranzitia catre preponderent electronic dar nici nu ne limitam la mijloacele traditionale. Suntem adicatelea in tranzitie si consumam resurse in prostie si inconstienta. M-as bucura sa moara tipariturile inutile si risipa asta de hartie si sa fie inlocuite de versiuni virtuale. Si acum scoateti-mi ochii ca si alea consuma resurse, din alea energetice. Da, true, numai ca 1) oricum le folosim, 2) pot fi obtinute mai rapid si chiar ecologic daca vor “cei de sus”. Vreau sa mai fie copaci, vreau sa mai fie jungla aia de prin America de Sud si ce a mai ramas taiga pe la rusi, sincer, stiu ca sunt copaci care nu fac nimic, exista si ei, dar pana la urma si noi suntem la fel de inutili in marea ecuatie universala, dar spre deosebire mai suntem si destructivi pentru ca ni se pare ca ni se cuvine. Intr-un filmulet dedicat numai si numai lui (min. 5.09), Scrat calatoreste prin timp si la final ajunge in lumea viitorului unde da de un copac de tabla pe care scrie “Here stood the last oak tree”. Nu vreau sa se ajunga la asta. Copacii sunt si ei oameni… 

Ce m-a facut sa ma gandesc la chestia asta au fost luminile alea aprinse. Asta cu toate ca Danemarca chiar foloseste electricitate generata prin resurse inepuizabile, adica energia eoliana – morile de vant din largul marii, de se vad cand aterizezi pe Kastrup foarte misto, si mai au unele si pe uscat, dar la ce vanturi sunt pe aici era pacat sa nu aplice solutia asta. 

DECI.

Mai putina isterie si mai multa ratiune. Nu o sa ne ducem pe copca asa repejor dar ar fi frumos fata de “urmasii urmasilor” sa nu le lasam numai o planeta de pe care sa emigreze in alta parte, ci una in care sa mai aiba ursul o padure in care sa zburde (da, conservam si ursul), o apa de ingurgitat, un camp de cultivat si asa mai departe.

Mi-ar fi placut sa fiu mai coerenta si mai putin haotica in exprimare, dar nu merge. E o chestie de “pasiune” nu una de scris academic. Asa ca suportati-ma, k? :)

Clarificheisan

Nu dezbat(em) aici cauzele incalzirii globale, ca-s ele de origine umana sau ca are si planeta asta un ciclu (da ma, e femeie, vezi) ci faptul ca majoritatea oamenilor sunt de acord cu faptul ca facem rau planetei si cu toate astea fac ciuciu. Asta daca imi amintesc corect se incadreaza la discontinuitate cognitiva. Daca spun tampenii semnalizati. Adica da, stiu ca fumatul imi face plamanii depozit de lichide scarboase dar fumez. Sau, stiu ca vopseaua asta rosie o sa imi strice iremediabil tricoul alb si as suferi foarte tare daca l-as strica, si ma uit cum  picura pe mine. “Ce fain ar fi sa nu ma mai picure”. Ma gandesc sa fac un pas inapoi, spun celorlalti sa faca si ei pasul inapoi. Dar cu totii raman ca fraierii pe loc. Cam asta. Sau pe scurt – aia cu drobul de sare. Creanga rulz.