Tocmai am vazut filmul, cu emotii din cauza ca toate locurile erau libere pana cu jumate de ora inainte de ora inceperii. Pana la urma s-au strans vreo 10-12 persoane, ceea ce pentru o sala mica de la Cityplex/Eliana nu e chiar atat de rau… Sa nu uitam ca totusi era marti dupa-amiaza la ora 17 cand oamenii abia au iesit de la munca, daca au iesit, si se tarasc spre casa-mancare-televizor.

Asa, filmul.

E vorba de un regizor italian de prin anii ‘60 – jucat de Daniel Day Lewis – care e intr-o criza de inspiratie, de relatii si pana la urma de identitate. Celebritatea si asteptarile celorlalti ii provoaca un dezechilibru, devine incapabil sa lege atat un film cat si viata personala in asa fel incat ele sa aiba un sens. Haituit, pleaca intr-o escapada la niste bai (serios, bai) unde isi cheama amanta; in scurt timp e gasit de toti si producatorul ii muta la hotel atelierul cu echipa cu tot.

Totul se desfasoara in Italia, prin Roma si imprejurimi, asa ca am avut parte de niste imagini superbe atat cu zona de coasta cat si cea urbana, stradute inguste, fantani, masinile perioadei respective. Superb, din punctul asta de vedere ireprosabil.

Filmul e format dintr-un colaj de secvente de muzica si dans imaginate intercalate cu intamplari reale, a la Chicago/Moulin Rouge insa cu mai putin sens decat ele. Imi aminteste mai degraba de “stream of consciousness” pentru ca personajul isi imagineaza numerele de dans interpretate de femeile importante din viata lui: sotia, amanta, tiganca – Fergie – care i-a dansat cand era copil, mama, creatoarea de costume pentru filmele lui, actrita-vedeta pe care el a creat-o, o jurnalista admiratoare.

Per ansamblu am avut senzatia ca totul e imprastiat, ca dialogul e slab si rolul lui Lewis prea slab conturat. DAR. Scenele de dans sunt superbe, mai ales a lui Marion Cotillard (a doua) si a lui Penelope Cruz de pe la inceput, unde tipa e extrem de sexy.

Pe parcursul intregului film asteptam sa imi transmita ceva. Nu s-a prea intamplat asta in afara celor doua momente, pe care le puteti vedea ceva mai jos. Drama regizorului in impas n-a fost credibila, parca personajul n-a avut deloc adancime. Ba mergea cu amanta, ba isi cerea scuze de la nevasta, ba iar la amanta :)) Piesele nu s-au legat intre ele.

Concluzia

Nu stiu ce face ca o creatie sa transmita emotii, poveste, profunzime a personajelor, ori sa transpuna spectatorul in lumea ei trup si suflet. Vad, in schimb, cand elementul respectiv lipseste… Asteptarile mele intrand la un film cu asa o distributie - Marion Cotillard, Penelope Cruz, Dame Judi Dench, Nicole Kidman, Kate Hudson, Sophia Loren si desigur Daniel Day Lewis pe care mi-l tot aminteam in excelentul rol din Gangs of NY - erau cu siguranta mai mari. Cu atat mai mult cu cat era vorba de regizorul lui Chicago, film tare fain (hmm, tangoul din inchisoare…genial!)

Cu ce am ramas? Cu imaginea Penelopei, so damn sexy.

Si a lui Marion, foarte Audrey Hepburn-like pe alocuri.

E foarte posibil ca articolul asta sa devina mai tarziu o pagina distincta, sau o serie, pe masura ce mai vad cate ceva.

Nu cred c-am mai vazut vreodata asa de multe filme intr-un interval asa de scurt. In traducere libera, asta inseamna ca nu imi amintesc sa mai fi avut vreodata atat de mult timp liber. Le scriu acum pentru ca e posibil sa uit ca le-am vazut. Ca o materie pentru oricare dintre cele 36 de examene din facultate.

Sunt 18 aici, asa ca nu cititi tot, va rog :)) Deci.

1. Up in the air IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Excelent. M-am uitat de el de vreo 4 ori. E interesant, e catchy, lucrurile si oamenii se misca, sentimentalism destul de putin pentru un film din asta. Lui Clooney I se potriveste bine rolul, cu atat mai mult cu cat refelcta partial stilul lui de viata. In film, e un tip foarte sigur pe el care calatoreste prin State ca sa dea oamenii afara si ca sa tina conferinte de dezvoltare personala. In firma apare o tipa abia iesita din facultate care incearca sa schimbe procedura: sa dea oamenii afara prin conversatie la webcam. Trebuie sa il vedeti, e un soi de ilustrare vechiului “a rolling stone gathers no moss”.

2. The invention of lying IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Al doilea film preferat dintre toate astea de aici (dupa Up in the air). Film englezesc, umor in consecinta. O comunitate in care lumea nu stie ce e aia sa minti, toti sunt directi si sinceri unii cu ceilalti – inceputul e bestial. Reclama la cola spune ca e un suc banal, cam dulce, dar e celebru asa ca luati de-l cumparati; nu exista religia; fictiunea nu are loc in lumea asta asa ca filme=povestiri detaliate ale perioadelor istorice. Un tip descopera ca poate “sa spuna ceea ce nu este”, inventand minciuna. Ceilalti cred tot ceea ce spune el, chiar daca faptele contrazic in mod imediat si evident vorbele. Inventatorul ajunge in situatia sa le revolutioneze concetatenilor lumea atunci cand anunta ca exista ‘ceva’ dupa moarte, ca e ‘un om in cer care stie tot ce faceti’ si asa mai departe. Interesant si original; cred ca puteau sa-l duca mai departe, si mai ales sa-l faca mai coerent, mai fluid. Jennifer Garner e mai amuzanta decat Tina Fey – care joaca prea artificial si prea “Saturday Night Live”-like.

3. Public enemies IMDb | RottenTomatoes | Oficial

Johnny Depp confirma iar ca e un actor fantastic. Povestea e o varianta romantata, digerabila a vietii lui John Dillinger, de pe vremea cand jafurile armate la banci se faceau simplu, cu cativa oameni inarmati care intrau si luau banii. Astia sunt un soi de banditi cinstiti, adica nu goleau si buzunarele clientilor aflati acolo ci numai seifurile… Nu lipsesc povestea de dragoste dintre erou si o tipa frumoasa, dar saraca si initial sceptica in privinta lui, si politistul darz, corect si hotarat care il urmareste pe Dillinger pana la capat. De vazut. Luati-va subtitrare, pentru ca e foarte greu de inteles ce mormaie actorii.

4. Precious IMDb | RottenTomatoes | Oficial

(mai mult…)

*Atentie, contine spoilere.  De fapt, contine NUMAI spoilere. Si de-alea de masina.*

2012, marele film despre marea apocalipsa, cu marele buget si MARILE incasari, ma asteptam sa fie o absurditate grandioasa. In schimb e una dintre cele mai haioase comedii pe care le-am vazut anul asta. Si asta pentru ca umorul involuntar e cea mai mare realizare cu care se poate lauda productia.

“Poveste”

Exploziile solare foarte puternice fac ca mantaua Pamantului sa se incalzeasca peste limitele normale, ceea ce duce la o deplasare rapida a placilor tectonice, care provoaca explozii vulcanice spontane, rifturi noi ce se creeaza in 5 minute si inevitabilele tsunamiuri care lovesc peeeeste tot. Actiunea initiala e in SUA, aceasta tara predestinata tuturor sfarsiturilor lumii prin toate modurile posibile, ca sa se termine in China, in mod ciudat taram al fagaduintei si al salvarii.

“Personaje”

Cele 7823 158  de minute (really? asa putine?!) ale filmului contin in prima parte povesti despre personajele foaaarte slab si siropos conturate care vor avea parte de ”apocalyptic misadventures” pe parcursul aberatiei filmului. Pentru un context in care, putem deduce, mor miliarde de oameni, pe arca aia a salvarii toata lumea rasufla usurata cand UN papitoi nu moare. Personajele cad in atatea clisee incat devin insuportabile:

• toata lumea suna pe toata lumea ca sa isi aminteasca momente din copilarie, sa-si ceara scuze sau sa-si ureze o moarte in chinuri
• un nebun d-asta obsedat care prevestea sfarsitul lumii transmite in direct la  radio de pe marginea unui vulcan care erupea. Bucurati-va, nebuni din toata lumea! (Cea mai mare satisfactie pe care o am fata de oamenii astia e ca n-o sa apuce veci pururi sa spuna “I told you so” – pentru ca ori nu se intampla, ori…stiti voi…)
• eroul vietii poarta discutii de 5 minute cu familia in loc sa se duca sa isi faca treaba, adica sa salveze ceva sute de mii de oameni
• un erou mai pasiv tine un discurs despre “ce este umanitatea?” cand vine peste ei tsunamiul in 10 minute si trebuie sa decida daca salveaza inca vreo 10 000 de oameni sau nu. Oricum mureau 6 miliarde, da’ aia 10 000…
• presedintele SUA hotaraste in ultima secunda sa ramana si sa moara alaturi de popor. Normal, intr-un final asta se intampla pentru ca ii cade un portavion in cap. Stiti voi, odata cu mega-tsunamiul. Oh, did I mention he was black african american?

Unul din cliseele fumate dar simpatice e mafiotul rus, mare cat un urs si cu o voce asemenea, cu 2 copii si cu pitipoanca siliconata, blonda, dupa el. Altul, mai plictisitor, e tatal si mama divortati, care se reunesc cand…uhm…moare sotul aleia, strivit in mecanismul de inchidere a trapei imense care sigileaza arca. Ah, cat romantism! E de retinut faptul ca sotul fostei neveste a eroului, care e soferul rusului, e chirurg plastic (sotul), si EL i-a pus silicoanele rusoaicei blonde si siliconate!! Senzational!

“Situatii”

In ceea ce priveste situatiile de explozie-a-pamantului-si-alte-catastrofe – ca doar de aia te uiti la film, nu pentru scenariul inteligent si discutiile despre filosofia kantiana – unele sunt spectaculoase, altele aproape jalnice. E simpatic cum cad toate blocurile ca piesele de domino, dar e penibil cum 5 oameni intr-o limuzina(!) trec printre si prin toate cladirile alea si se salveaza la limita limitelor, inclusiv a bunului simt. Daca asta ar fi singura situatie de ros unghiile (“nail biting situation”, ce? :P) ar fi ok, dar asta e numai inceputul. Eroii siroposi se salveaza de vreo 3 ori decoland cu avioane de pe piste care se sfarama sub roti pentru ca intotdeauna scoarta se crapa acolo unde sunt EI, niciun metru mai incolo; de vreo alte 2 ori cu masini care evita la milimetru catastrofa si inca cel putin o data inainte si/sau dupa ce loveste tsunamiul si incearca sa inchida portile arcei salvatoare.

Concluzia

Se salveaza niste unii care probabil o sa repopuleze pamantul folosind metoda iepureasca. Initial, eram ingrijorata: cum o sa repopuleze ditamai planeta daca pe arca aia sunt numai barbati?! Pana la urma m-am linistit, a aparut si o femeie, ceea ce e arhisuficient.

E foarte bun pe post de comedie si de concurs “care gaseste cele mai multe greseli”, asa ca luati-va gasca si “puneti bani pentru DVD”. Incercati sa nu beti cola ca o sa va iasa pe nas (de ras) si pateaza.

Concluzia suprema

Pentru cel mai piratat film al anului, it sure stinks.

Slumdog Millionaire. A dominat clar editia asta a premiilor, dupa ce luase tot ce se putea si la premiile BAFTA, si la Globurile de Aur. Dintre filmele nominalizate, doua s-au distins in mod clar atat pentru public cat si pentru critici: Benjamin Button si Slumdog. Din care BB era genul de chestie epica pe gustul juriului, si Slumdog inovator de la tema pana la realizare. Ma bucur ca a castigat.

Slumdog a luat asa: pentru film, regizor, cantec original, coloana sonora, montaj, sunet (mixaj), cinematografie, scenariu (adaptat). Si le merita pe toate. Si e un film cu buget mic, facut de englezi si indieni, in India, cu actori de-ai lor, au si dans la sfarsit :)) Niste indieni care se europenizeaza/americanizeaza treptat, cresc, descopera, se schimba. La sfarsit toate problemele fimului sunt rezolvate – inca o trasatura a filmului indian… Nu pot sa nu ma gandesc ca e o recunoastere internationala a industriei imense de film din India, si ca in sfarsit cineva a stiut sa valorifice experienta de acolo. 

Actrita. A luat Kate Winslet. Sa ne intelegem, Meryl Streep e ze ultimate actress, femeia asta poate sa joace absolut orice de la o maicuta foarte stricta la o femeie care se indragosteste, canta si tzopaie (in Mamma Mia), la echivalentul modern al doamnei Dalloway (The Hours), sotie isterica (Kramer vs Kramer), un redactor sef de revista foarte… mda (The Devil Wears Prada), prima oara nominalizata in 1979 la Oscaruri – ridcati mana cei care erati prin zona atunci, si daca ar fi sa ii insir toate premiile as deveni IMDB, deci pe scurt Meryl is God. DAR vroiam sa castige Kate Winslet, ca tipa a jucat superb in doua filme in 2008 (The Reader si Revolutionary Road – WATCH them). Angelina in Changeling a fost enervanta, Anne Hathaway mai tre’ sa astepte, si de Melissa Leo nu am auzit, so… Good for Kate.

Actor. Sean Penn, normal. Si Langella a fost genial, puteau sa imparta premiul :D; Rourke si Jenkins – sa fie fericiti, nu i-am vazut. Brad Pitt… next time. DeNiro, in prezentarea din timpul nominalizarilor, a zis ca se mira cum Sean Penn a putut sa joace numai roluri de barbati heterosexuali pana acum :)) (“How did he do it? How, for so many years, did Sean Penn get all those jobs playing straight men?”) Yay.

Animatie. Wall-E. What else. Daca nu l-ati vazut pana acum, get to it, ca e film si pentru copii prin imagine si poveste, si pentru adulti prin mesaj. 

Ah, si ceremonia a fost mult schimbata fata de anii trecuti, in bine, spre spectacol si spre respectarea fiecarui nominalizat (am vazut doar bucatele din ea). Ideea ca fiecare nominalizat sa fie prezentat de catre un castigator al premiului e interesanta si aduce mai multa valoare simplului fapt de a avea numele on the shortlist. Sooo…. yes, my favourites won. Poate sunt eu cu pluta – dar mi s-a parut deplasat sa ii dea Supporting Actor lui Heath Ledger. E un gest frumos in amintirea lui, ca Joker a facut rolul vietii. Mai bine zis rolul care i-a luat viata, sau in orice caz a contribuit mult la asta. Ceva nu e in ordine aici, nu e tocmai in regula. Sau…e  la mine problema? Hmm? 

Va las cu doua cantece din Slumdog: primul e “Jai Ho” (finalul filmului, cu dans cu tot) si e cel castigator, al doilea e “O, saya” – nominalizat si el pt acelasi premiu si imi place mai mult. Enjoy. 

Audio companion…:) Dati cu banul. Lasati-va surprinsi. [Se deschid in ferestre noi, don't worry]

Door Number One

Door Number Two

Door Number Three

Nu am prea multa activitate in perioada asta, cel putin nu atat de multa cum o sa am de la sfarsitul saptamanii asteia incolo. Asa ca am timp, netulburata decat de putine si de putini, sa imi revin, sa imi pun ordine in ultima…jumate de an, sa ii zicem si in urmatoarea jumatate. 

Ce-mi trece prin cap zilele astea e suficient de random incat sa nu aiba niciun sens sau coerenta (Catalin :P) Ca de obicei imi fac griji in avans pentru o mie de lucruri care oricum vor veni de la sine. Cand eram prin muzeul Nobel (in Stockholm) am vazut niste magneti cu citate, si unul din ei spunea asa: 

I never think of the future. It comes soon enough.

Cine sa fi zis asta?:) Mi-ar placea sa pot fi la fel de chill dar uite ca nu merge la mine. Ma mai gandesc si la trecut…asa e cand esti oarecum intre doua situatii. Ma gandesc ca pe langa toate amintirile, pozele, lucrurile invatate si vazute am ramas si cu (cel putin) doi prieteni foarte buni, o englezoaica si un turc, amici de pe 5 continente si o gramada de subiecte de discutii. N-as fi dat experienta asta pe beneficii materiale sau pe confortul financiar…:)

Pana una alta ma ocup cu reluarea legaturilor cu oamenii de care mi-a fost dor… Sambata asta mi-am amitit de fostele colege de munca si de nebunia lor reconfortanta :) Nu mai iesisem de mult la distractie, dar in acelasi timp mi-am dat seama ca m-am obisnuit mai mult cu iesiri in care se discuta si se rade mult, decat cu alea in care se danseaza. Oh well. Ce probleme am si eu, sincer acum =))

Aaapropo de probleme (mai degraba ale altora decat ale mele). Va rog, cei cu sesiuni stufoase, mai ales Andrei, Bogdan, Sophyie, nu ma urati, le-am avut si eu pe ale mele :D Insa acum mai am un singur examen, si ala sambata adica pe minunata data de 14 februarie – nu ca as avea planuri foarte mari legate de ea, asa din principiu ;)) In schimb de maine incepe…de fapt reincepe vanatoarea propriei mele balene albe: hartzogaraia, pentru diferite scopuri, si evident fiecare cere alt set de hartii…nu are sens absolut deloc sa va plictisesc cu asta.

O activitate a zilelor astea e uitatul la filme nominalizate la Oscar. Le-am vazut pe toate cele 5 up for Best Picture si e imposibil   cel putin greu de spus care e cel mai bun. Fiecare are o tema explicita aparte – unul e politic, unul istoric/politic, unul actual/etnic, unul politic/orientat spre minoritati, un basm. In toate gasim iubirea ca tema principala sau secundara, that either makes or breaks things, either accompanies them. Un singur film are actori complet anonimi, cel putin pentru “lumea vestica”; numai doua dintre ele ies din tiparele clasice ale unui film, ca mod de realizare, si doua ca tema. Si unul singur se incadreaza in absolut toate categoriile de mai sus. Hai sa le luam pe rand. Ah, dar ciudat sau nu, toate cele 5 filme folosesc retrospectiva, povestesc trecutul si unele ofera continuarea in prezent; banuiesc ca asta o fi moda acum in cinematografie: reconsidering the past.

The Curious Case of Benjamin Button

Prima treime m-a plictisit profund si pe alocuri era greu de urmarit, nu capteaza prea mult atentia. Inlantuirea evenimentelor e uneori surprinzatoare dar in acelasi timp nu sunt rasturnari de situatie care sa te lase masca, si totul decurge suspect de normal pentru un om care intinereste vizibil. E destul de previzibil ca la un moment dat, avand aceeasi varsta, personajele lui Brad Pitt si Cate Blanchett (she’s wonderful) o sa fie impreuna, la fel cum e previzibil ca o sa le si treaca. E o poveste frumoasa, un basm dragut, a reverse perspective on life: ce-ai face daca ai intineri, in loc sa imbatranesti? Si o replica ideii de “youth is wasted on the young”, pe care o studiaza din perspectiva opusa, insa…nu as zice ca are un rezultat mai “bun” fata de cursul natural al lucrurilor. 

Frost/Nixon

Cand a inceput filmul si au aparut newspaper clippings, fragmente de discursuri si din buletinele de stiri de pe vremea cand Nixon a demisionat, incepusem sa ma gandesc ca o sa fie nevoie de muuulta rabdare sa-l vad pana la final. Si totusi, nu e chiar asa. In universul povestii ne introduc persoanele implicate in realizarea interviului cu Nixon, e o introducere de documentar, si pe parcursul filmului ei mai lamuresc din latura emotionala si subtextele care nu-s chiar explicite in film (dar nici ascunse, acum sincer). Practic, un realizator de emisiuni, de divertisment in mare parte, vrea sa ii ia interviu lui Nixon. Pentru asta il plateste pe presedinte cu o gramada de bani si isi pune viata, cariera si banii la bataie – asta pe langa faptul ca nu era privit cu seriozitate acest proiect al lui de catre colegii de breasla. Seria contine 4 interviuri, primele sunt dezastre… Ma opresc aici, ca poate nu l-ati vazut ;)) Pe masura ce avanseaza, filmul te prinde, iar rolul pe care il face Frank Langella ca Nixon este superb. Mai joaca si Kevin Bacon intr-un rol secundar, also really good. 

Milk

Harvey Milk este un politician care se inregistreaza povestindu-si viata: cum si-a cunoscut iubirea, cum si-a deschis un atelier de fotografie pe care a incercat sa il faca sa mearga insa a fost descurajat de atitudinile vecinilor, ale politiei care facea descinderi si abuzuri in voie. Pentru ca Harvey Milk este homosexual intr-o epoca in care discriminarea si lipsa de toleranta sunt practicate zilnic. Omul e satul de abuzurile autoritatilor, incurajate de politicieni, asa ca se hotaraste sa candideze el insusi la postul de “San Francisco city supervisor”. E condamnat de politicienii “normali”, si mai ales de bigoti, care ii vad pe homosexuali ca pe niste salbatici care nu ar trebui ca cracneasca, let alone sa aiba vreun reprezentant/exponent. Comunitatea gay il sustine, vreo trei ani la rand, pana cand obtine postul dar pierde multe pe plan personal. In acelasi timp inspira si oamenii din alte orase sa protesteze impotriva discriminarii (as in, batai si alte manifestari explicite si violente, nu asa cum o intelegem azi) in primul rand a minoritatilor sexuale, insa simbolic a tuturor tipurilor de minoritati marginalizate. Sean Penn e genial in rol, sper sa si castige premiul (el sau Langella…hmm.) Oricum, multe saruturi intre tipi, si nu numai; frumos prin abordarea necenzurata.

The Reader

E ultimul pe care l-am vazut dintre cele 5, si m-a surprins placut. Nu e chiar asa remarcabil, though. E o combinatie ciudata intre o poveste de iubire si sentinte date paznicilor de la lagarele de concentrare. Pe scurt, e vorba de un adolescent care se indragosteste de o tipa mult mai in varsta ca el, au o aventura de vara si ea dispare la sfarsitul verii. In anii lui de studentie, in timpul seminariilor practice de la drept, o regaseste. Pe banca acuzatilor de crime de razboi. Are posibilitatea sa o ajute dar treaba e mai complicata de atat. E de vazut mai ales pentru felul in care joaca Kate Winslet… care in 2008 a avut inca un rol la fel de bun, in Revolutionary Road – totusi, concureaza cu Meryl Streep si iar e greu de decis whom to root for :D

Filmul asta m-a facut sa ma gandesc la probleme mai delicate, din categoria “defect profesional”: cum judecam micii pioni dintr-un sistem? Tipa asta fusese gardian in lagarele de concentrare, si in timpul interogarilor din proces toate raspunsurile ei erau sincere si nu incercau sa o scuze in niciun fel: “da, am facut asta, dar voi cum ati fi procedat? Eram gardieni, eram acolo sa pazim prizonierii, cum sa le dam drumul?” Deja nu e vorba de optiune personala ci de felul in care oamenii lipsiti de prea multe optiuni ajung sa nu mai aiba de ales si sa isi duca indatoririle mecanic pana la capat. Asta ar trebui sa ne faca sa ne gandim putin diferit si la vremurile noastre comuniste: contextul determina comportamentul, si numai prin prisma lui se pot judeca faptele si rolul pe care l-ai jucat intr-un complex.

Slumdog Millionaire

Toata actiunea si personajele sunt Made in India. Un tanar participa la Vrei sa fii miliardar de la ei, si ajunge pana la ultima intrebare, si, cum nimeni nu mai reusise asta, prezentatorul il suspecteaza ca a trisat, asa ca il baga la inchisoare pentru o seara, interogatoriu cu batai si electrocutari si asa mai departe. Cel care il interogheaza afla stupefiat, pas cu pas, ca fiecare dintre intrebarile din concurs isi gaseau raspunsul in viata tanarului, de cand era mic si pana in prezent. Evenimentele exceptionale si unele chiar socante pe care i le povesteste detectivului, confirmate la final, ca si participarea lui la concurs, isi gasesc explicatie si finalitate in deznodamant. Fiind cu totul indiana povestea, nu putea sa lipseasca un dans – care din fericire se petrece la sfarsit si eu l-am luat ca pe un tribut adus industriei traditionale de film de acolo. De ce e cel mai impresionant film dintre toate? Pentru ca locurile si contextele sunt realiste, pentru ca arata evenimente foarte probabile intr-o lume in proces de schimbare si oameni care intr-o mare masura cad victime acestor transformari. Filmul are si momente foarte haioase, la fel cum le are pe cele de tensiune si pe cele emotionale. In plus, modul de realizare si tema in sine sunt originale si adaptate prezentului atat de bine incat merita sa ia premiul ala asa de mult dorit…

Cam astea sunt si-mi pare rau daca v-am plictisit in exces sau daca v-am stricat placerea de a vedea filmele. Daca le-ati vazut, dati o parere aici. Daca nu le-ati vazut, dati cu o presupunere aberanta, ca nu se supara nimeni. O sa incerc sa revin in forma maXima cat de curand. Or Else :D