♥ Mai, am niste unghii incredibil de neplacute in ultima vreme. Orice le fac arata bine doua zile dupa care le las balta doua saptamani. Si nu e ca si cum n-as avea timp sa ma ocup de ele numai ca uneori ma gandesc ca mai devreme sau mai tarziu iar ma intorc cu ele de unde am pornit. Tampita gandire.

♥ De fiecare data cand urc scari, si asta se intampla inevitabil de cateva ori pe zi, imi mai raschetez un strat de pe pantofi. Nu stiu cum reusesc performanta asta, mi se agata varful, ma grabesc, sunt impiedicata…Dunno :)) Si de fiecare data injur in gand si mai scad cu o saptamana durata de viata estimata a incaltarilor. Niste adidasi albi am reusit sa ii belesc de tot in partea din fatza. Crap.

♥ Anul asta o sa fac minunata schimbare de stil, la haine si alte asemenea ma refer, pe care o intentionam de vreun an jumate. Faza e ca hainele de iarna sunt toate pe stil casual, si unele de vara se indreapta spre stilul ala, dar in rest am numai chestii sport – tricouri, topuri, adidasi, blugi larguti (am slabit, deh, spre exasperarea lu’ mama si alarma oamenilor care m-au vazut cam prin aprilie-iunie anul trecut). Schimbarea asta se cere fin’ca daca ma imbrac cum am zis inainte nu arat a 21/22 de ani ci mai degraba a vreo 17-18 asa. Don’t get me wrong, era si aia o varsta faina dar tre’ sa construim la credibilitate from now on. Hihi.

♥…si ca tot am ajuns la capitolul asta, in ultima jumate de an or so a inceput sa imi placa foarte mult verdele ca si culoare pentru imbracaminte. Pana acum un an nu avusesem niciodata haine in culoarea asta. Things change. Ceea ce nu cre’ca o sa se schimbe vreodata e my love for inelele de argint si pt cercei.

♥ Mi-am zis ca am terminat capitolul “cumparaturi in Copenhaga” dar imi tot amintesc de cate ceva. Zilele astea am cautat chestii pentru mama (te faci ca ai uitat, da?:P) si navigand printre reduceri la mall (nu am mai intrat intr-un mall de nush’ cand) am gasit ceva extrem de frumos si acum sunt in dileme si incerc sa imi gasesc justificari si compensari, evaluez si alte treburi din astea semi-logice. Am reusit sa nu act on impulse si sunt mandra de mine pe ziua de azi. Hihi.

♥ Incep sa imi pun niste intrebari legate de capacitatea valizei. Tre’ sa ma intorc cu TOT asa ca ma uit in jur si ma intreb cum naiba o sa incapa in valiza mea unica si neinmnultibila :)) Probabil cheia e sa imi iau pe mine cat mai multe haine asa ca e prima oara cand imi doresc sa fie extreeem de frig si cand plec de aici si cand ajung in tara.

Nota: URASC inimioarele ;)  Ma gandeam si scriu cu roz dar era too much,  t o o  much ! :))

De ordin lingvistic si vizual. Lucrurile pe care suntem invatati de mici sa nu le mentionam, pentru ca sunt urate, obscene, offensive, ar putea sa deranjeze, nu suna bine sau, ca sa corespunda si gandirii astora ca mine – provoaca in minte imagini de care ni se face si anume scarba. De cele mai multe ori lucrurile de nementionat sunt cele mai banale, pur si simplu lucruri pe care la facem cu totii. Atunci, de ce ne e rusine sa discutam despre ele?

De ce sunt femei care ajungand intr-o farmacie…nu, mai bine intr-un supermarket se inrosesc si incearca sa ascunda printre alte cele cate un pachet de tampoane? Un pic mai mult de jumatate din populatia lumii are, va avea sau a avut ciclu. Corect?  Asta e numai un exemplu. Luam altul si ne legam tot de femei, sa le facem pe ele scarboase total: nasterea. Ia ziceti, miracolul nasterii…O, ce frumooos.

Cut! Flashback.

In toamna lui 2007 la Sibiu a avut loc un festival de film pe tema sociologica/antropologica. De-astea de-ale mele. Unul din documentarele la care am fost era facut de niste francezi, daca imi aduc bine aminte, si urmarea povestea a doi adolescenti, ea pe la 15 ani si el la 17, care locuiau in Gara de Nord (Bucuresti) din lipsa de posibilitati (complicat, nu intru in detalii, dar ganditi-va ce mari sunt sansele sa fi trecut pe langa ei – asta e alta discutie). Fata ramane insarcinata, si – asta e partea care ne intereseaza – nasterea ei este filmata, din fatza, si arata exact momentul cand copilul iese din uterul mamei. Not a pretty picture. Sala era destul de plina si s-a auzit un oftat unanim de repulsie. Instinctul meu, si probabil nu numai, a fost sa inchid ochii.

 Cut! Revenind.

De ce ne scarbeste vederea unui lucru perfect normal si natural? Pentru ca nu am fost obisnuiti sa vedem in felul acesta imaginile, pentru ca atunci cand eram mici ni se spunea ca ne aduce barza si cand ne-am facut mari filmele aratau numai fetzele femeilor care nasc. Sa ridice mana ala care nu a iesit de acolo. Mbun. Atunci, de ce nu sunt lucruri, imagini care sa ne fie familiare? “Uite, Gigel, asa ai iesit tu din mami! Vezi? Ce plin de lichid amniotic era, manca-l-ar mama!”

Never gonna happen. Pentru ca suntem invatati inca din socializarea primara (aia cu mama, tata, bunica, aka oarecum cei 7 ani de acasa) ca trebuie sa ne rusinam de lucrurile naturale. Asa ca invatam sa ne rusinam cand trebuie sa facem pipi, ne ascundem corpurile cu pretul vietii – doamne fereste sa vada cineva “ceva”. Ar vedea ceva nou, evident, ceva unic si nemaivazut. Pe principiul esti unic, ca si toti ceilalti, numai ca luat ceva mai literal decat sunteti obisnuiti.

Nu intelegeti articolul asta ca pe o critica la adresa cuiva anume. Nu-l luati personal. Si nu incercati sa negati. E numai o observatie si unul din comportamentele care se justifica destul de complicat, prin ditamai istoria. Bottom line is, ne cam negam natura, ganditi-va ca acelasi gen de repulsie il simtim si atunci cand vedem o incizie in corp si un organ care pulseaza. Bleah, nu? Corpul uman e una din cele mai facinante chestii de pe lumea asta - cum niste organe, chestiute mici prin tine, multe si marunte, de care habar nu ai, nu iti pasa si in mod normal nu le simti te tin in viata. Si cand ni se arata miracolul asta al vietii in diverse forme – nastere, the inner works of the human being, creierul – ne strambam si ne intoarcem cu spatele. Suntem scarbiti. Da, e o chestie care prin invatare si repetare a devenit instinctinva si da, e greu de educat, dar macar sa ne intelegem pe noi insine.

Interesant, nu? Cum tu esti cel mai fascinant, neinteles, fragil lucru de pe lumea asta…

Niciodata nu am inteles sensul expresiei asteia. Bine, am inteles mesajul, dar daca stai sa analizezi logic e un nonsens. Apreciem toate intentiile bune care se ascund in spatele  afirmatiei, indemnului, ce o fi asta, dar sa ne gandim. 

In momentul in care nu stii despre existenta a ceva, acel ceva iti e complet paralel. Viata ta continua ca si inainte si nu ai nicio strabatere. Cel mai bun exemplu e ce traieste fiecare zilnic – poate cineva sa spuna de cate ori a trecut pe langa, fizic pe langa o persoana care ar fi putut sa ii schimbe viata? Logic, nu, pentru ca daca ar fi stiut ar fi luat masuri la momentul respectiv. Dar cum nu putem estima numarul de ocazii ratate in felul asta, it’s only fair to say ca nu am stiut ce am pierdut. Asa, si se simte careva prea trist pe tema asta? Ridicati mana, cei care plangeti in pumni la ideea asta. Shit happens, din atatea posibilitati, matematic e imposibil sa le ratezi chiar pe toate. 

Unde vreau sa ajung cu toata aberatia asta? Ca niciodata nu o sa devina un lucru/o situatie/o persoana mai interesanta daca spune cineva ca nu stii ce pierzi. Cad in ironia asta de ordin logic, si fac niste conexiuni care ma departeaza si mai mult de necunoscutul de care vrea sa ma apropie persoana respectiva. Nu stiu ce pierd – asa, si? Daca nu stiu, inseamna ca nu o sa ma afecteze. Daca nu o sa ma afecteze, nu imi pasa, mai ales daca nu am manifestat interes fata de lucrul respectiv de la inceput. (Si daca mai insisti mult ma enervez :) )

Si-acum ziceti ca am ochelari de cal :P Pur si simplu nu imi place sa mi se spuna ce sa fac si de cele mai multe ori voi face contrariul. Just ask my mom :) Si cu toate astea, sunt bine mersi – incapatanarea are o reputatie mult prea proasta.

Dimineata la 9 plec iar, am avion la 16.10. Merg spre caldura :) Pana acum imi placea ideea de plimbareala de colo colo, acum simt mai mult… lene decat altceva :)) Poate si pentru ca ma duc sa fiu sobolan de biblioteca partial. See ya’s.

According to all known laws of aviation, there is no way that a bee should be able to fly.

Its wings are too small to get its fat little body off the ground.

The bee, of course, flies anyway.

Because bees don’t care what humans think is impossible.

Adica cum gandesti in afara cutiei pentru ca nu stii ca exista cutia. Dar altii stiu, si vor spune ca ceea ce vrei sau ceea ce faci e imposibil, nu o sa mearga, nu o sa tina si asa mai departe. But you’re already doing it. Care e diferenta dintre tine si ei? Ei vor ramane spectatori pentru totdeauna. 

Te stii.