Suntem orbi la solutiile care ne sunt cel mai la indemana.Asa ca tind sa cred ca si la nivel psihic putem sa vorbim de suprasaturare cu stimuli, mai pe romaneste de obisnuinta. E un mare dusman al creativitatii, obisnuinta si rutina, ca ne face sa ne acceptam zona de confort si sa nu stim sa o exploatam. E ceea ce englezu’ cred ca ar numi taking things for granted, insa nu numai asta ci si de consecinta ei.

De fiecare data cand ne confuntam cu o alegere sau cu o problema, cautam solutia undeva departe de noi, pe buza prapastiei inaccesibilului – ceea ce uneori da roade, adica asta poate fi inteles ca dorinta de a tinti mereu mai departe… Dar mai inseamna si ca nu stim sa ne valorificam experienta si lucrurile care deja ne sunt familiare. 

Cred ca tindem sa ne comportam asa pentru ca suntem invatati de mici ca “viata e grea” si ca “trebuie sa lupti pentru ceea ce vrei”. Si parca al nostru minunat creier nu vrea sa priceapa ca lucrurile sunt de multe ori mai simple decat par si ca solutia e pe jumatate acolo.Si cum iarasi ar spune englezul, we really need to wrap our heads around that. Sunt sigura ca vi s-a intamplat asta cel putin o data, pentru ca pe undeva tuturor ne place sa ne complicam existenta inutil. 

Pur si simplu ajungem sa ne obisnuim atat de tare cu ceea ce suntem si cu ceea ce avem incat nu mai stim sa le observam. Daca stau sa ma gandesc, imi place sa fac o gramada de chestii de la scris si tradus la foto si chestii care tin de design, ceea ce inseamna ca in toate activitatile astea am cunoscut multi oameni destul de diversi. Fiind toate foarte placute, mult mai aproape de hobby decat de asta-vreau-sa-fac-la-modul-serios nu mai percep ca se poate face si altceva cu ele. Ca imi pot folosi in situatii concrete – asa ca in loc sa ma folosesc de ele in ]situatii unde s-ar potrivi ma apuc sa alerg dupa cai verzi pe pereti. Bogdan zicea ca [sociologii - dar eu o s-o aplic personal] avem talentul sa spunem un lucru intr-o gramada de feluri si cu foarte multe cuvinte, numai sa nu spunel lucrul in sine :) Da, imi place sa aberez, cred ca ati observat si chiar nu mai am cum sa ma scot acum.

Bine, o sa ziceti, asta inseamna ca vrei mai mult si vrei sa te depasesti. O fi, dar eu zic ca inseamna ca sunt ametita si numai eu nu vad corelatii intre lucruri absolut evidente :))

Obsesia zilei de azi with lyrics… Just enjoy the sound

Letting the Cables Sleep   

You in the dark • You in the pain • You on the run • Living a hell • Living your ghost • Living your end • Never seem to get in the place that I belong • Don’t wanna lose the time • Lose the time to come  

Whatever you say it’s alright • Whatever you do it’s all good • Whatever you say it’s alright • Silence is not the way • We need to talk about it • If heaven is on the way • If heaven is on the way    

You in the sea • On a decline • Breaking the waves • Watching the lights go down • Letting the cables sleep    

Whatever you say it’s alright • Whatever you do it’s all good • Whatever you say it’s alright • Silence is not the way • We need to talk about it • If heaven is on the way • If heaven is on the way • We’ll wrap the world around it • If heaven is on the way • If heaven is on the way    

I’m a stranger in this town • I’m a stranger in this town      If heaven is on the way • If heaven is on the way • I’m a stranger in this town • I’m a stranger in this town  

De ce imi place 1 martie? Pentru ca e una din putinele sarbatori care si-a pastrat simplitatea, e prima zi de primavara si simbolistica ei a ramas.  Se ofera martisoare care simbolizeaza noroc, un nou inceput, primavara… E un obicei pur romanesc exclusiv al nostru, la care pana acum nu s-a renuntat si nici nu cred ca asta o sa se intample. Pentru ca e frumos. Cred ca e cea mai frumoasa sarbatoare. Nu e ostentativa, nu cere multa alergatura, nici petreceri si nici cumparaturi in exces. Pentru mine, mai inseamna si inceputul unor zile calde, care prevestesc caldura de peste vara, marea… Mai inseamna si o poezie pe care i-am scris-o mamei cand eram prin clasa a 3a, stiti voi, 4 versuri dintre care rimeaza 3.

It’s beautiful. Bucurati-va de ea :)

Imi amintesc cand eram mica si descoperisem cartile. In prima faza luam cartile din biblitecile alor mei si ma uitam la poze, si daca se intampla sa am un creion/creion colorat/pix prin jur, desenam…artistic. Pe orice fel de carte, de la carti de bucate, electronica, si tin minte ca masacrasem o carte portocalie despre teatru si una despre New York. Bine, asta cand nu mazgaleam usa capitonata cu pixul, dar asta e alta poveste :))

Din cate imi amintesc, bunica din partea mamei m-a invatat sa citesc pe la 5-6 ani, in ideea ca e bine sa stii deja sa citesti cand mergi la scoala :)) So I did. Nu mai stiu exact cand, in timpul scolii, am inceput sa citesc povestiri si de-astea, dar stiu ca citeam povesti de Hans Christian Andersen (dap, danez, it’s fate :) ) dintr-o carte mare, visinie, cu ilustratii desenate – unele colorate si unele nu. Daca ma straduiesc bine cred ca o mai si gasesc prin casa. Prima carte pe care am citit-o cap-coada a fost Fram, ursul polar - o primisem ca premiu in clasa I si cred ca a durat ceva pana am terminat-o si probaaaabil am si plans la sfarsit. Daca ar fi sa spun acum despre ce e vorba in ea nu as prea sti, insa am in minte imaginile cartii, mai precis cum mi-am imaginat eu ca ar arata personajele si povestea.

Pe la vreo 11 ani am descoperit cartile lui Karl May (Winnetou, normal, Prin desert si harem and maaany others), am citit multe si pe nerasuflate, si ceva mai tarziu Jules Verne (Copiii capitanului Grant e prima, ultima cred ca a fost Cele 500 de milioane ale Begumei). Erau fascinante pentru ca implicau descoperiri si evenimente in care castigau baietii buni. Sau daca nu castigau baietii buni, cel putin descopereau un trib, un tinut, o cale catre centrul pamantului sau o insula care apare o data  la o suta si ceva de ani :D (sper ca stie cineva despre ce vorbesc aici :P)  Nu stiu ce citeau celelalte fete, stiu numai ca pe la 13 ani cineva din clasa incepuse sa citeasca Sandra Brown si cumva astea erau dintr-o data mai interesante pentru multa lume :)) 

Cam astea mi le amintesc. Ah, ar mai fi Ciresarii, tata imi spusese despre cartile astea si la inceput ma gandeam ca o sa fie imposibil sa citesc 5 volume – am ajuns ca pana la urma sa le citesc pe fiecare de cate 3-4 ori… Nu le terminam si le luam de la capat, dar nici departe de asta :)) 

Astea sunt cartile care mi-au placut atat de mult incat mi le amintesc cu placere si le rasfoiesc din cand in cand. Cand le mut locul din biblioteca. Dap, nostalgia apare din chestii simple si superficiale. Voi? Carti ale copilariei? :)

Ninge. Iar. No mooore.

Audio companion…:) Dati cu banul. Lasati-va surprinsi. [Se deschid in ferestre noi, don't worry]

Door Number One

Door Number Two

Door Number Three

Nu am prea multa activitate in perioada asta, cel putin nu atat de multa cum o sa am de la sfarsitul saptamanii asteia incolo. Asa ca am timp, netulburata decat de putine si de putini, sa imi revin, sa imi pun ordine in ultima…jumate de an, sa ii zicem si in urmatoarea jumatate. 

Ce-mi trece prin cap zilele astea e suficient de random incat sa nu aiba niciun sens sau coerenta (Catalin :P) Ca de obicei imi fac griji in avans pentru o mie de lucruri care oricum vor veni de la sine. Cand eram prin muzeul Nobel (in Stockholm) am vazut niste magneti cu citate, si unul din ei spunea asa: 

I never think of the future. It comes soon enough.

Cine sa fi zis asta?:) Mi-ar placea sa pot fi la fel de chill dar uite ca nu merge la mine. Ma mai gandesc si la trecut…asa e cand esti oarecum intre doua situatii. Ma gandesc ca pe langa toate amintirile, pozele, lucrurile invatate si vazute am ramas si cu (cel putin) doi prieteni foarte buni, o englezoaica si un turc, amici de pe 5 continente si o gramada de subiecte de discutii. N-as fi dat experienta asta pe beneficii materiale sau pe confortul financiar…:)

Pana una alta ma ocup cu reluarea legaturilor cu oamenii de care mi-a fost dor… Sambata asta mi-am amitit de fostele colege de munca si de nebunia lor reconfortanta :) Nu mai iesisem de mult la distractie, dar in acelasi timp mi-am dat seama ca m-am obisnuit mai mult cu iesiri in care se discuta si se rade mult, decat cu alea in care se danseaza. Oh well. Ce probleme am si eu, sincer acum =))

Aaapropo de probleme (mai degraba ale altora decat ale mele). Va rog, cei cu sesiuni stufoase, mai ales Andrei, Bogdan, Sophyie, nu ma urati, le-am avut si eu pe ale mele :D Insa acum mai am un singur examen, si ala sambata adica pe minunata data de 14 februarie – nu ca as avea planuri foarte mari legate de ea, asa din principiu ;)) In schimb de maine incepe…de fapt reincepe vanatoarea propriei mele balene albe: hartzogaraia, pentru diferite scopuri, si evident fiecare cere alt set de hartii…nu are sens absolut deloc sa va plictisesc cu asta.

O activitate a zilelor astea e uitatul la filme nominalizate la Oscar. Le-am vazut pe toate cele 5 up for Best Picture si e imposibil   cel putin greu de spus care e cel mai bun. Fiecare are o tema explicita aparte – unul e politic, unul istoric/politic, unul actual/etnic, unul politic/orientat spre minoritati, un basm. In toate gasim iubirea ca tema principala sau secundara, that either makes or breaks things, either accompanies them. Un singur film are actori complet anonimi, cel putin pentru “lumea vestica”; numai doua dintre ele ies din tiparele clasice ale unui film, ca mod de realizare, si doua ca tema. Si unul singur se incadreaza in absolut toate categoriile de mai sus. Hai sa le luam pe rand. Ah, dar ciudat sau nu, toate cele 5 filme folosesc retrospectiva, povestesc trecutul si unele ofera continuarea in prezent; banuiesc ca asta o fi moda acum in cinematografie: reconsidering the past.

The Curious Case of Benjamin Button

Prima treime m-a plictisit profund si pe alocuri era greu de urmarit, nu capteaza prea mult atentia. Inlantuirea evenimentelor e uneori surprinzatoare dar in acelasi timp nu sunt rasturnari de situatie care sa te lase masca, si totul decurge suspect de normal pentru un om care intinereste vizibil. E destul de previzibil ca la un moment dat, avand aceeasi varsta, personajele lui Brad Pitt si Cate Blanchett (she’s wonderful) o sa fie impreuna, la fel cum e previzibil ca o sa le si treaca. E o poveste frumoasa, un basm dragut, a reverse perspective on life: ce-ai face daca ai intineri, in loc sa imbatranesti? Si o replica ideii de “youth is wasted on the young”, pe care o studiaza din perspectiva opusa, insa…nu as zice ca are un rezultat mai “bun” fata de cursul natural al lucrurilor. 

Frost/Nixon

Cand a inceput filmul si au aparut newspaper clippings, fragmente de discursuri si din buletinele de stiri de pe vremea cand Nixon a demisionat, incepusem sa ma gandesc ca o sa fie nevoie de muuulta rabdare sa-l vad pana la final. Si totusi, nu e chiar asa. In universul povestii ne introduc persoanele implicate in realizarea interviului cu Nixon, e o introducere de documentar, si pe parcursul filmului ei mai lamuresc din latura emotionala si subtextele care nu-s chiar explicite in film (dar nici ascunse, acum sincer). Practic, un realizator de emisiuni, de divertisment in mare parte, vrea sa ii ia interviu lui Nixon. Pentru asta il plateste pe presedinte cu o gramada de bani si isi pune viata, cariera si banii la bataie – asta pe langa faptul ca nu era privit cu seriozitate acest proiect al lui de catre colegii de breasla. Seria contine 4 interviuri, primele sunt dezastre… Ma opresc aici, ca poate nu l-ati vazut ;)) Pe masura ce avanseaza, filmul te prinde, iar rolul pe care il face Frank Langella ca Nixon este superb. Mai joaca si Kevin Bacon intr-un rol secundar, also really good. 

Milk

Harvey Milk este un politician care se inregistreaza povestindu-si viata: cum si-a cunoscut iubirea, cum si-a deschis un atelier de fotografie pe care a incercat sa il faca sa mearga insa a fost descurajat de atitudinile vecinilor, ale politiei care facea descinderi si abuzuri in voie. Pentru ca Harvey Milk este homosexual intr-o epoca in care discriminarea si lipsa de toleranta sunt practicate zilnic. Omul e satul de abuzurile autoritatilor, incurajate de politicieni, asa ca se hotaraste sa candideze el insusi la postul de “San Francisco city supervisor”. E condamnat de politicienii “normali”, si mai ales de bigoti, care ii vad pe homosexuali ca pe niste salbatici care nu ar trebui ca cracneasca, let alone sa aiba vreun reprezentant/exponent. Comunitatea gay il sustine, vreo trei ani la rand, pana cand obtine postul dar pierde multe pe plan personal. In acelasi timp inspira si oamenii din alte orase sa protesteze impotriva discriminarii (as in, batai si alte manifestari explicite si violente, nu asa cum o intelegem azi) in primul rand a minoritatilor sexuale, insa simbolic a tuturor tipurilor de minoritati marginalizate. Sean Penn e genial in rol, sper sa si castige premiul (el sau Langella…hmm.) Oricum, multe saruturi intre tipi, si nu numai; frumos prin abordarea necenzurata.

The Reader

E ultimul pe care l-am vazut dintre cele 5, si m-a surprins placut. Nu e chiar asa remarcabil, though. E o combinatie ciudata intre o poveste de iubire si sentinte date paznicilor de la lagarele de concentrare. Pe scurt, e vorba de un adolescent care se indragosteste de o tipa mult mai in varsta ca el, au o aventura de vara si ea dispare la sfarsitul verii. In anii lui de studentie, in timpul seminariilor practice de la drept, o regaseste. Pe banca acuzatilor de crime de razboi. Are posibilitatea sa o ajute dar treaba e mai complicata de atat. E de vazut mai ales pentru felul in care joaca Kate Winslet… care in 2008 a avut inca un rol la fel de bun, in Revolutionary Road – totusi, concureaza cu Meryl Streep si iar e greu de decis whom to root for :D

Filmul asta m-a facut sa ma gandesc la probleme mai delicate, din categoria “defect profesional”: cum judecam micii pioni dintr-un sistem? Tipa asta fusese gardian in lagarele de concentrare, si in timpul interogarilor din proces toate raspunsurile ei erau sincere si nu incercau sa o scuze in niciun fel: “da, am facut asta, dar voi cum ati fi procedat? Eram gardieni, eram acolo sa pazim prizonierii, cum sa le dam drumul?” Deja nu e vorba de optiune personala ci de felul in care oamenii lipsiti de prea multe optiuni ajung sa nu mai aiba de ales si sa isi duca indatoririle mecanic pana la capat. Asta ar trebui sa ne faca sa ne gandim putin diferit si la vremurile noastre comuniste: contextul determina comportamentul, si numai prin prisma lui se pot judeca faptele si rolul pe care l-ai jucat intr-un complex.

Slumdog Millionaire

Toata actiunea si personajele sunt Made in India. Un tanar participa la Vrei sa fii miliardar de la ei, si ajunge pana la ultima intrebare, si, cum nimeni nu mai reusise asta, prezentatorul il suspecteaza ca a trisat, asa ca il baga la inchisoare pentru o seara, interogatoriu cu batai si electrocutari si asa mai departe. Cel care il interogheaza afla stupefiat, pas cu pas, ca fiecare dintre intrebarile din concurs isi gaseau raspunsul in viata tanarului, de cand era mic si pana in prezent. Evenimentele exceptionale si unele chiar socante pe care i le povesteste detectivului, confirmate la final, ca si participarea lui la concurs, isi gasesc explicatie si finalitate in deznodamant. Fiind cu totul indiana povestea, nu putea sa lipseasca un dans – care din fericire se petrece la sfarsit si eu l-am luat ca pe un tribut adus industriei traditionale de film de acolo. De ce e cel mai impresionant film dintre toate? Pentru ca locurile si contextele sunt realiste, pentru ca arata evenimente foarte probabile intr-o lume in proces de schimbare si oameni care intr-o mare masura cad victime acestor transformari. Filmul are si momente foarte haioase, la fel cum le are pe cele de tensiune si pe cele emotionale. In plus, modul de realizare si tema in sine sunt originale si adaptate prezentului atat de bine incat merita sa ia premiul ala asa de mult dorit…

Cam astea sunt si-mi pare rau daca v-am plictisit in exces sau daca v-am stricat placerea de a vedea filmele. Daca le-ati vazut, dati o parere aici. Daca nu le-ati vazut, dati cu o presupunere aberanta, ca nu se supara nimeni. O sa incerc sa revin in forma maXima cat de curand. Or Else :D