De ordin lingvistic si vizual. Lucrurile pe care suntem invatati de mici sa nu le mentionam, pentru ca sunt urate, obscene, offensive, ar putea sa deranjeze, nu suna bine sau, ca sa corespunda si gandirii astora ca mine – provoaca in minte imagini de care ni se face si anume scarba. De cele mai multe ori lucrurile de nementionat sunt cele mai banale, pur si simplu lucruri pe care la facem cu totii. Atunci, de ce ne e rusine sa discutam despre ele?

De ce sunt femei care ajungand intr-o farmacie…nu, mai bine intr-un supermarket se inrosesc si incearca sa ascunda printre alte cele cate un pachet de tampoane? Un pic mai mult de jumatate din populatia lumii are, va avea sau a avut ciclu. Corect?  Asta e numai un exemplu. Luam altul si ne legam tot de femei, sa le facem pe ele scarboase total: nasterea. Ia ziceti, miracolul nasterii…O, ce frumooos.

Cut! Flashback.

In toamna lui 2007 la Sibiu a avut loc un festival de film pe tema sociologica/antropologica. De-astea de-ale mele. Unul din documentarele la care am fost era facut de niste francezi, daca imi aduc bine aminte, si urmarea povestea a doi adolescenti, ea pe la 15 ani si el la 17, care locuiau in Gara de Nord (Bucuresti) din lipsa de posibilitati (complicat, nu intru in detalii, dar ganditi-va ce mari sunt sansele sa fi trecut pe langa ei – asta e alta discutie). Fata ramane insarcinata, si – asta e partea care ne intereseaza – nasterea ei este filmata, din fatza, si arata exact momentul cand copilul iese din uterul mamei. Not a pretty picture. Sala era destul de plina si s-a auzit un oftat unanim de repulsie. Instinctul meu, si probabil nu numai, a fost sa inchid ochii.

 Cut! Revenind.

De ce ne scarbeste vederea unui lucru perfect normal si natural? Pentru ca nu am fost obisnuiti sa vedem in felul acesta imaginile, pentru ca atunci cand eram mici ni se spunea ca ne aduce barza si cand ne-am facut mari filmele aratau numai fetzele femeilor care nasc. Sa ridice mana ala care nu a iesit de acolo. Mbun. Atunci, de ce nu sunt lucruri, imagini care sa ne fie familiare? “Uite, Gigel, asa ai iesit tu din mami! Vezi? Ce plin de lichid amniotic era, manca-l-ar mama!”

Never gonna happen. Pentru ca suntem invatati inca din socializarea primara (aia cu mama, tata, bunica, aka oarecum cei 7 ani de acasa) ca trebuie sa ne rusinam de lucrurile naturale. Asa ca invatam sa ne rusinam cand trebuie sa facem pipi, ne ascundem corpurile cu pretul vietii – doamne fereste sa vada cineva “ceva”. Ar vedea ceva nou, evident, ceva unic si nemaivazut. Pe principiul esti unic, ca si toti ceilalti, numai ca luat ceva mai literal decat sunteti obisnuiti.

Nu intelegeti articolul asta ca pe o critica la adresa cuiva anume. Nu-l luati personal. Si nu incercati sa negati. E numai o observatie si unul din comportamentele care se justifica destul de complicat, prin ditamai istoria. Bottom line is, ne cam negam natura, ganditi-va ca acelasi gen de repulsie il simtim si atunci cand vedem o incizie in corp si un organ care pulseaza. Bleah, nu? Corpul uman e una din cele mai facinante chestii de pe lumea asta - cum niste organe, chestiute mici prin tine, multe si marunte, de care habar nu ai, nu iti pasa si in mod normal nu le simti te tin in viata. Si cand ni se arata miracolul asta al vietii in diverse forme – nastere, the inner works of the human being, creierul – ne strambam si ne intoarcem cu spatele. Suntem scarbiti. Da, e o chestie care prin invatare si repetare a devenit instinctinva si da, e greu de educat, dar macar sa ne intelegem pe noi insine.

Interesant, nu? Cum tu esti cel mai fascinant, neinteles, fragil lucru de pe lumea asta…

Motto: Nu vrem sa vedem, insa sustinem… 

Riscul jurnalistului: reusesti sa obtii informatii document insa asta vine pe locul 2 fata de exclusivitatea si rapiditatea cu care le obtii si prezinti. Pana la urma e vorba de un risc real la care se supun oamenii care merg acolo in calitate de reporteri.

Dilema etica: pui in pericol cativa oameni in asa fel incat restul lumii sa vada ceea ce se intampla? Si prespunand ca are loc asta (si are), multe imagini considerate prea explicite sunt cenzurate si publicul oricum nu ajunge sa le vada. De ce? Pentru ca trupurile mutilate sau lipsite de viata reprezinta o obscenitate. Asa ca ajungem iar in situatia de a fi ipocriti: da, vrem sa stim ce se intampla in razboi, cu trupele noastre si in general care-i evolutia evenimentelor, insa nu vrem sa vedem imagini cu partea concreta, aia la care se reduce totul in ultima instanta. Sustinem razboiul, insa suntem niste finuti si niste sensibili si ne ranesc imaginile cu violenta.

Asa ca pentru generatia imaginilor instant, transmise la cateva minute dupa evenimente sau chiar direct din zonele de conflict, apare o ruptura: stii ca se intampla ceva teribil, insa nu vezi nimic concret. Ideea de a proteja privitorii de imaginile “obscene” duce la formarea unei perceptii gresite asupra fenomenului de razboi. Se ajunge in situatia ca oamenii sa sustina razboaie, dem ulte ori unele care nu le apartin, din diferite motive, inclusiv din spirit de turma, insa nu percep si realitatea din spatele lucrului pe care il aproba. In acelasi timp, sustinatori ai razboiului, din public, ajung sa zica “da, mai, razboi, grr, faceti-i praf” si in acelasi timp sa sustina cenzurarea imaginilor care ar putea sa fie deranjante – ca e urat.

“Sa protejam copiii”. Daca tu pe de o parte afirmi “da, da, hai sa ii batem” si in acelasi timp nu ii arati ce se intampla (eventual nici nu constientizez tu insuti), copilul va ramane cu ideea ca si el trebuie sa urmeze acelasi comportament. In acelasi timp el nu va sti ce sustine si va avea o ruptura intre ideea lui despre razboi si realitatea ca acolo oameni ucid oameni. Punct.

Am avut o discutie pe tema asta si cu un prof universitar de jurnalism, guest speaker la univ din Copenhaga, si vorbeam despre cum oricat de libera ar fi media (la ei) tot isi fac loc abordari “biased” ale problemei, chiar daca e vorba de a tine isonul unei singure atitudini. De ex, Danemarca nu a intrat din prima in razboiul din Irak, insa treptat opinia publica a facut tranzitia de la clar impotriva razboiului la pro-, in asa fel incat in final s-a ajuns la o oarecare sustinere a participarii la razboi in asa fel incat ea sa nu fie “impotriva vointei poporului”. A fost o inducere de argumente pro-implicare, sa zicem o lupta ideologica; strategie, daca vreti. Nimic mai mult.

Nimic special. Ne-am obisnuit.

Tema asta mi-a readus-o in atentie stirea despre atacurile din Israel, de pe 1 ianuarie. Ce mai inceput de an… Si da, din punctul asta de vedere sunt hipioata. Peace, dudes. Peac…

Si totusi in postul initial uitasem unul din elementele care ma determinase sa scriu despre asta in primul rand – mancarea. Imi povesteau amicii din Copenhaga ca supermarketurile isi arunca fain frumos produsele in data expirarii. Containere intregi cu mancare, aruncate probabil cam in fiecare saptamana. Si asta se intampla cel mai probabil in toata lumea (citeste: “in ceea ce se numeste Vest, unde exista de toate pentru toti).

Ce inseamna asta? O oarescare supraproductie care devine semnificativa la nivel global mai ales cand te gandesti, si fara sa dramatizez absolut deloc, ca sunt oameni care mor efectiv de foame, de malnutritie, si conex pentru ca nu au apa potabila – in ceea ce noi numim mileniu 3 si dam iPhone pe iPhone 2.0 sau cum o fi ele numite, e numai un exemplu simplu. Mileniul 3 din vest priveste de sus si cu un fel de compatimire/aroganta tarile pe care le si denumeste usor peiorativ “lumea a treia”, in loc sa puna umarul activ la imbunatatirea conditiilor oamenilor de acolo. Nu sa le construiasca orase si autostrazi, sa nu fim absurzi. Ma refer sa le asigure necesarul omenesc in asa fel incat sa poata trai o viata cu speranta de a nu avea rate de mortalitate infantila si pana la varsta de 10 ani atat de mari, cauzate de lipsa de mancare, de apa infestata si de lipsa de medicamente pentru boli care in “lumea civilizata” au fost eradicate, sau cel putin au devenit banalitati in ceea ce priveste tratamentul, de zeci de ani. 

Cat despre atitudinea arogant-compatimitoare: in antropologie exista un principiu care spune ca nici o cultura nu e superioara alteia, ci e vorba numai despre diferente. Nu poti sa compari culturile tribale din miezul Africii cu ceea ce e in Europa, dintr-un numar nelimitat de motive. Asa ca neavand premise si conditii similare, cum poti sa te consideri superior? Nu mai bine pui umarul si oferi o parte din ceea ce ai tu in asa fel incat oamenii care nu au conditii comparabile cu ale tale sa NU invete prin incercare si eroare, pentru ca multi dintre ei deja nu isi mai permit asta… Ci sa beneficieze de niste lucruri elementare gata rezolvate? Gen, APA POTABILA??

Nu ma refer aici la actiuni de caritate care se desfasoara independent, ci la uhn efort concertat al natiunilor. De ce SUA si buna parte din Europa se preocupa numai de soarta “irakienilor asupriti”? De ce nu organizeaza americanii si cu europenii care i-au sustinut o adunare de forte cat aia din Irak si Afghanistan, dar cu misiune de pace si ajutorare a oamenilor chiar mai amarati decat cei din tarile astea? Va dati seama ce ar fi insemnat banii aia investiti in minima infrastructura, neinvaziva, de care ar avea nevoie atatia oameni? Dar NU pentru ca de acolo nu iese profit, nu? Nu castiga nimeni nimic, si de capital de imagine nu au nevoie. In fata cui si pentru ce? Sa ne dam mari intre noi? Lol.

Sa ne uitam la minunata si altruista sarbatoare de MAINE. Care, ce face? Ne stoarce de energie si de bani prin magazine care ele insele storc multa energie, dar de alt fel, si multi bani, in asa fel incat prin cadouri, cine si gesturi sa indeplinim asteptarile pe care le avem invatate legate de sarbatoarea asta care a devenit hipercomerciala si hipercomercializata. Se vinde o sarbatoare cu totul, de la idee, principii, sentiment, comportament, muzica, mancare, obiceiuri si spirit. Toate sunt integrate si toate se cumpara, tot integrat, ca daca iti lipseste un element inseamna ca nu esti in regula. Dezgustator. Hai sa pastram lucrurile simple. A, si…

STOP WASTING!!!

Asa ca surpriza (pt el inclusiv :D) De ce? Imi place ideea pe care o transmite si in acelasi timp ma simt cu musca pe caciula, in sensul: da vreau sa fac ceva nou, interesant, iesit din tipare dar. Ma autoeduc sa trec peste dar-ul asta but it’sssss a long journey :)

cumva mai general decat ce zice d-soara:

sintetizeaza in capul tau ce vrei cu adevarat sa faci. ceva practic. ceva util. ceva practic. ceva care sa te multumeasca pe tine. sa te inspire. ceva ce vrei sa se schimbe in lumea din jurul tau.
gaseste directia aia si tine-te de ea. te va motiva in sine. si tot restul se va “lipi” de vointa ta in timp: the job, the cash, the friends, the opportunities.
alti oameni te pot invata. iti vor face training. practica. cursuri. ai net. ai google. sa inveti nu-i o problema. sa faci cere doar vointa.
dar in spatele tuturor lucrurilor, resursa pe care trebuie s-o produci tu pentru tine e vointa de a face ceva anume. entuziasmul ala cvasi-stupid si lipsit de logica. vointa e ceva ce nu te invata nicio scoala si niciun training si niciun job si nicio experienta. e ceva ce gasesti in tine si asta trebuie s-o faci in fiecare zi.

… nu mai incercati sa va mulati pe tipare, pe chestii care se fac deja, sa copiati cat mai bine modele care au mers, sa fiti cat mai pe placul altora. asta e moartea pasiunii. si a businessului. si a dorintei de a te trezi dimineata. si a sentimentului ca voi contati.

… gasiti ce vreti, gasiti ce va defineste…. cumparati o pereche de coae, beti un shot de tequila inainte de interviu (sau 10, dupa caz)… si fiti dracu originali.

nu zice nimeni sa revolutionati lumea. ideea e doar sa va intereseaze mai mult zambetul pe care il aveti cand va uitati in oglinda decat satisfactia sefului (sau profului) pe care il pupati in cur.

… aveti incredere in ce va zic … si mai ales in voi… pe termen lung, aveti mai mult de castigat daca astazi pierdeti, dar pierdeti in modul vostru.

referinta: frank sinatra – i did it my way

By Bogdan Bocse.

El e Sinatra… enJoy. Live in New York 1974.

Studenti la primul job. licentiati care fac acum master, despre cum trebuie sa incepi de undeva, si “jos” e prea jos in timp ce “un pic mai sus” nu ai experienta destula/adecvata/in domeniu ca sa te califici pt job. Asa ca de unde incepi?

Cand esti student si cauti un job care sa te ajute sa platesti chiria, sau necesitatile din fiecare luna, nu e asa de greu sa gasessti un job destul de bine platit si unde nu trebuie sa faci mare lucru. Magazinele, promotiile, babysitting, call center – toate astea sunt variate care merg. Sunt acceptabile pana la un moment dat: ocupatia ta principala e, cel putin teoretic, cea de student asa ca daca it pays the rent, nu prea conteaza ce e. E si o experienta, lucrezi cu oameni, vezi cum sta treaba. 

Dar facultatea e scurta. Trei ani zboara repejor, si te trezesti cu licenta data, facultatea incheiata, posibilitatea de a face un master dar nu te obliga nimeni. In momentul asta lucrurile se mai schimba: te simti absolvent, vrei sa vezi un rezultat al faptului ca ai invatat totusi niste ai, ai strofocat neuronul cu examene, proiecte si carti si parca nu iti mai convine sa lucrezi ceva ce poate face oricine, chiar daca e pe bani ok.

Asa ca te apuci sa iti cauti de lucru. Bun. Care sunt primele posturi care iti trec prin cap? Pai ceva entry level, poate asistent-al-cuiva, daca ai terminat socio poate te tenteaza un post de coordonator de operatori sau in cercetare (din inertie in mare parte). Pe de alta parte sunt si alte posturi, gen recruiter, coordonator de proiect etc pe care esti calificat sa le ocupi, pentru ca ai scoala necesara…So what goes wrong? 

In primul caz, te ciocnesti de problema ca esti prea calificat pentru job. Angajatorul isi da seama ca nu o sa te multumesti mai mult de 2-3 luni facnad ce are el nevoie, asa ca e posibil sa se gandeasca la faptul ca nu ii convine sa mai faca o tura de angajari asa de repede, si va alege pe cineva care nu are atat de multe asteptari, poate chiar un student. Cat despre a doua categorie – postul e bun , si cu putin training ai putea fi chiar bun in felia aia. DAR. Dar. Angajatorul cere experienta in domeniu, sau in ceva apropiat, de un an sau doi. Nu sunt multi dispusi sa te ia de la zero pentru ca pana la urma isi asuma un risc, si poate nu au timp/bani/chef sa se ocupe de un om total nou.

Cred ca asta e in multe cazuri o greseala: un om nou poti sa il modelezi cum vrei tu, sa il faci sa gandeasca in conformitate cu ce vrei tu sa realizeze in firma. Cu ce care au deja experiente, e putin mai greu sa ii adaptezi la nevoile tale pentru ca deja sunt obisnuiti, poate, intr-un anumit stil si vor compara si combina cele doua moduri de a face lucrurile, mai ales fiind tot la inceput… 

Asa ca, ce facem sa evitam situatiile astea? Pai o solutie ar fi practica la o firma – la unele specializari e obligatoriu sa se faca practica, dar se gasesc oferte si pentru celelalte. Asta ar fi o varianta buna, pentru ca ai ocazia sa intri intr-o firma, sa vezi ce faci si ce le trebuie, iar daca totul merge bine se poate lasa cu o angajare duca cateva luni. Apoi, ca student mai ai acces la ONG-uri unde poti sa te implici, lucrand la proiecte cu firme din oras. In functie de domeniul care te intereseaza poti “lucra” in diferite departamente ale ONG-urilor. Daca nu participi in organizatie, fii totusi cu ochii pe evenimente pe care le organizeaza, de multe ori sunt sub forma de training/workshop, individuale sau parte dintr-un program mai vast care implica firme (exemplu AIESEC Brasov- Zilele carierei, Youth development program si multe altele; BEST Brasov- Job shop, Cursurile BEST). Mai e si voluntariatul pentru o cauza buna, depinde ce iti place sa faci. L-am despartit de ONG uri pntru ca ma refer la lucruri diferite: un ONG poate sa fie si pe stil “companie”, sa organizeze evenimente, iar voluntariatul la care ma refer aici e cel cu copii, batrani, cruce rosie, greenpeace si alte asemenea. Varianta cea mai suculenta am lasat-o la urma – daca reusesti sa lucrezi in domeniul tau inca din timpul facultatii, esti pisi si te-ai scos – asta e si cea mai grea varianta, evident. Sunt multe posibilitati – so get to work till it’s too late.

Ideea e sa stii cam ce vrei sa te orientezi inca de la inceputul facultatii, ca sa iti poti oragniza activitatile. Stiu, e mult mai usor de zis decat de realizat, insa treaba asta se intampla numai o singura data… Eu am pierdut unele oportunitati sau am facut unele alegeri gersite de care mi-a parut rau, dar am avut si idei bune pe care ma bucur ca le-am pus in aplicare. Orice alegi, asigura-te ca iti face placere – nu pot sa subliniez asta destul. Leisure society, de, de ce nu. Atata timp cat iti place ce faci, orice ar fi, vei avea numai de castigat. Si incearca pe cat posbil sa nu excluzi nicio posibilitate. Daca vrei sa lucrezi in mediul academic, lucrurile sunt ceva mai clare, insa e si mai mult de munca din punct de vedere academic mai mult decat practic, cel putin la nivelul asta.

Si daca ai ajuns in anul de licenta si simti ca tot nu ai ajuns nicaieri… cum e cazul pentru mine si colegii mei ;)) a mai ramas o posibilitate: fa o lucrare de licenta dedicata – pentru o firma, sub forma de proiect. Practic te duci si iti oferi gratis serviciile, it’s an all-win sitation: ei primesc un serviciu, tu castigi experienta practica destul de usor de strecurat panetru ca esti inca intr-un cadru academic, poate lor le foloseste solutia, poate te plac si poate te vor :) Cam aici bate ideea.

That just me. Voi ce ziceti?