Nu se termină niciodată lista de probleme, evenimente, non-calităţi umane motivate prin celebrele sintagme:

Numai în România se poate întâmpla aşa ceva.

Eşti în România, la ce să te aştepţi?

Nu mai pot să văd scuza asta. Am văzut că în special persoanele mai tinere [decât mine] folosesc argumentul ăsta non-argument pentru a oferi o explicaţie sau o concluzie.

De ce nu mai pot?

Fiindcă că denotă lene în gândire.

Fiindcă că e o scuză pentru propria lor lipsă de interes, pentru faptul că nu învaţă la şcoală şi copiază la examene, cumpărându-şi apoi licenţa: “de ce să mă stresez eu atât când cu 120 de euro colegii mei exhibits A through M o să aibă o lucrare frumuşică fără să citească o pagină? Oricum nu poţi face nimic fără pile.” – eterna scuză a pilei, subspecie a celor două de mai sus.

Fiindcă e o gândire nocivă, atât personal pentru cei ce o exercită cât şi la nivel de societate. Convingerea că trăieşti într-o ţară de căcat în care nu ai cum să schimbi nimic – “poate dacă ai fi fost în Germania…” – nu poate duce decât la suficienţă, lene => eşec => ţi se confirmă faptul că ţara e de rahat şi te feliciţi pentru că nu ai încercat nimic. Nu vei protesta faţă de nimic şi vei face mişto de cei care ridică un glas încercând să provoace o reacţie şi poate o schimbare. În Germania ţi-ai fi dat silinţa pentru că aveai pentru ce, zici? Dar oare dacă faci un experiment şi îţi dai silinţa aici ce se întâmplă?!

Fiindcă nu-şi mai pun probleme, nu caută un sens în ceea ce se întâmplă – fie că e vorba de politică, deszăpezire sau comportamentul vânzătoarei de la chioşc. Citeam pe blogul unei fete de 17 ani că nu înţelegea spiritul de turmă. Articolul era compus din “ideea” de bază “nu înţeleg! De ce, de ce, de ce?” + explicaţia cu ţara. Multe comentarii “concluzionau” una din celebrele scuze. Păi când nici nu faci efortul să duci o curiozitate măcar 3 paşi mai departe pe Wikipedia cine are de fapt o problemă?

Când nu eşti în stare să găseşti alte explicaţii pentru ceea ce se întâmplă aparent neplăcut în jur şi dai în absolut orice împrejurare vina pe ţară, uneori fără să ai habar ce se întâmplă în alte părţi ori care-s cauzele care stau la baza situaţiei pe care o judeci, se cheamă că eşti ignorant, aşadar problema e la tine, nu la nivel macro.

Putem să discutăm la infinit despre chestii cu denumiri pretentioase de genul erorilor de atribuire şi a profeţiilor de autorealizare, a constantei comportamentului oamenilor, a nivelului omogen de prostie pe planetă dar dacă am şi convinge pe cineva de ceea ce spunem ar însemna că îi facem să gândească. Doamne fereşte să facă aşa ceva în ţara asta de rahat.

În ultima vreme vad tot mai multe reclame care se folosesc de copii. De ce? Transmit un mesaj credibil şi bine argumentat? Ei aş, pur şi simplu apelează la trucul ieftin al înduioşării privitorului.

Cea mai bună mostră e seria de reclame la ziarul Adevărul, în care fetiţa anunţă că “viaţa noastră este invadată de politică” şi cere desene animate cu politicieni. Am rămas în urmă cu evenimentele şi între timp copiii cu vârsta formată dintr-o cifra citesc ziare? La 6 ani copiii nu inţeleg ce e aia politică, daramite să emită o judecată de genul “nu mai vrem politică” – afirmaţie rezervată copiilor mai mari, să zicem de 20-şi-ceva de ani care deja sunt sătui, deşi încă n-au văzut nimic.

O a doua reclamă o include pe Cleopatra Stratan care-l roagă pe Ghiţă să lase politica la portiţă… Cleopatra, acest monument al bad parenting. ţin minte că taică-su spunea ca fetei îi place să cânte. Sunt convinsă că îi face o deosebită plăcere să stea ore întregi într-un studio de înregistrări până rosteşte corect toate notele, iar concertele live de 2 ore sunt extrem de distractive. Asta în condiţiile în care un copil de vârsta aia nu poate să fie atent la o singura sarcină mai mult de vreo 20 de minute. Sunt sigură ca a fost vorba NUMAI de liberul arbitru al fetiţei de 4 ani. Luaţi exemplu.

De câteva luni, pe traseul de acasă spre oriunde-în-oraş e un magazin de materiale de construcţii – ştiţi voi, bca, izolaţii, ţevi, adezivi, ciment, adezivi – care are ca mascotă (?) un bebeluş, pictat evident după o poză,îmbrăcat in salopetă si care tine, parca, un trafalet în mână. Acum, nu mă îndoiesc că cineva a găsit asocierea asta deosebit de deşteaptă şi amuzantă, dar ce recomandări poate bebeluşul să facă? Sau poate e un copil care munceşte – ups!

Până la urmă totul se reduce la folosirea imaginii unui copil, cu tot ce înseamnă asta, pentru a vinde. Pentru a face bani. Poate oricine să argumenteze că nu e ceva grav atâta timp cât copilul e de acord să apară în acest fel. Dar ce întelege el din asta? Cum îi explici rolul lui acolo şi finalitatea urmarită? Cum îl faci să înţeleagă “manipulare” şi “şantaj emoţional”?

Motto:

Moartea unui om e o tragedie; moartea unor milioane de oameni e o statistica.

Associated Press publica saptamana trecuta o fotografie cu un soldat de 21 de ani murind dupa ce un proiectil i-a sfasiat corpul.

Administratia americana sare ca arsa: rusine, sacrilegiu, dar vai moartea unui om, respect fata de familie, memoria soldatului etc. Secretarul Ministerului Apararii insistase ca fotografia sa ramana nepublicata, invocand dorinta familiei. Cu alte cuvinte, toata lumea are de pierdut daca imaginea se publica – asta era logica oficiala.

Intrebare e: Ce face ca o simpla imagine, una, a mortii unui om, unul singur, sa scandalizeze in asemenea proportii?

Cred ca exista o mare ruptura intre ideea de “razboi” a publicului si realitatile razboiului viu. Ideea de razboi insumeaza mai degraba conceptele de strategie, armament, forte oponente, politica, alianta, victorie sau infrangere, buget, prestigiu. Mai la sfarsit apare, daca apare, revelatia realitatii: e vorba de o masina de ucis, in care cel care omoara cel mai eficient castiga. Razboiul e obscenitate pura camuflata sub termeni pretentiosi, fata de care exista asteptarea seaca: cineva trebuie sa castige deci automat cineva pierde.

Nu avem reprezentarea vizuala a razboiului si nici nu e nevoie sa o avem, crede-s-ar. Pretextele sub care se motiveaza nepublicarea unor asemenea imagini se invart de obicei in jurul unor cuvinte mari ca protectie, intimitate, decenta, sanctitatea mortii. Bullshit.

Publicul nu trebuie sa vada prea des aceste imagini pentru ca ar deveni brusc prea constient. Cu cat vede mai putin si mai steril, cu atat mai bine. Tin minte ca la inceputul razboiului din Afganistan CNN difuza, televiziunile de pe glob preluand, imagini cu ceva ce semana a artificii neexplodate pe fundalul unui apus. Arata superb. Erau rachete si obuze care zburat catre oras. Apoi, ani de-a randul, stirile despre razboi, intre timp devenit razboaie, cuprindeau imagini cu tancuri avansand, soldati cu armele in mana mergand spre cladiri, ruine de cladiri – adica moloz. Arata ca la paintball. Inofensiv, nu?

Cum ziceam, razboiul e obscen asadar publicul nu trebuie sa-i vada fata pentru ca ar deveni dintr-o data real. Asa, e la televizor si uite, nici macar nu pare chiar atat de rau.. Asa ca publicul insusi nu insista sa stie prea multe pentru ca lucrurile pe care nu le vede nu il afecteaza.

Am mai scris pe tema asta in ianuarie dintr-un unghi usor diferit: Obscenitate, altfel.

Argument P.S.

M-am enervat sa vad ca oamenii se revolta impotriva Associated Press care a publicat un eveniment real, deloc iesit din comun sau singular, si nu impotriva unui rahat de razboi care dureaza de atatia ani, unde mor atatia oameni zilnic, bagati in seama numai de statisticile periodice – ah by the way unde si Romania are O MIE de infanteristi. M-a enervat atitudinea oficialilor care mascheaza motivele lor jegoase cu durerea unor oameni. M-a enervat atitudinea unor bloguri care condamna AP spunand ca agentia e “shameless”, gestul e “disgusting”, AP sunt niste tradatori, hai sa le boicotam sponsorii. Sunteti niste cretini!!! Nici vorrrrba sa fie la mijloc dorinta familiei, ci ambitia de a ascunde crapaturile de sub masca…

Astăzi merg la Festivalul de Film de la Râşnov, unde se prezintă numai filme şi documentare româneşti, majoritatea dintre ele având ca subiect, sau fiind filmate în, epoca comunistă. De altfel, categoriile sub care sunt organizate proiecţiile se numesc Secera - filme artistice de acum despre atunci, Ciocanul - documentare de acum despre atunci, şi Spada - filmele istorice româneşti arhicunoscute ale lui Nicolaescu &co. Din păcate prea puţine sunt proiectate în cetate, şi niciunul dintre cele pe care vreau să le văd. Fie.

Inevitabil, una dintre cele mai la îndemână caracteristici care îmi vin în minte când mă gândesc la comunişti e propaganda, transmisă pe toate căile disponibile, fie ele media sau interacţiuni personale. Şi pentru că am ajuns la subiect – recent am descoperit un film scurt de animatie cu Porky Pig, apărut în 1939 – “Old Glory” (ascultaţi & priviţi, merită):

Clipul ăsta mi-a atras atenţia pentru că, deşi rula ca fundal sonor pentru alte preocupări, tonul serios şi vocea foarte masculină nu semănau deloc cu ale celorlalte desene animate din playlist (classic Looney Tunes-Merrie Melodies).

Într-adevăr, a apărut în vremuri tulburi şi mesajul implicit era: ” ţara are nevoie de tine, îţi oferă atâtea asa că fii recunoscător şi ai grijă că vine vremea să îţi răscumperi confortul.” Se încadrează lejer în genul propagandă întrucât pe lângă ideea “ţara noastră e cea mai grozavă” sunt prezentate în mod distorsionat, idealizat (cel puţin ca adevăruri prin omisiune) fragmente din istoria SUA. Totul porneşte, desigur, de la faptul că şcolarul Porky, rumen şi bucălat precum copilaşii de prin abecedarele de hăt de mult, nu reuşeşte să memoreze the Pledge of Allegiance, trage concluzia că-i degeaba şi se-ntinde la un pui de somn. Aşa că vine Uncle Sam, veritabil simbol naţional, să-i arate cum stă treaba cu istoria, vitejia şi măreţia ţării. Porky se trezeşte, citeşte o dată textul şi îl recită pătruns de spiritul patriotic, fără bâlbâielile caracteristice.

Îmi trec prin minte tot felul de comparaţii, dar nu cred că e nevoie să le scriu aici… Referitor strict la animaţie, e complet paralelă cu tonul satiric al altor filme scurte animate care fac referire la politica şi economia SUA din aceeaşi perioadă: The Weakly Reporter 1944, Aviation Vacation 1941 – cam atât îmi amintesc acum.

Şi-ntr-un fel, de ce să nu recunosc, mi-a stricat flow-ul.

PS Oare cât o să mai dureze până când să ne acceptăm trecutul (istoric) aşa cum a fost şi nimic mai mult? O generaţie, două?

Ah, terasa - acest miraj al zilei de vară, spre care te îndrepţi să-ţi potoleşti setea, foamea, căldura sau nevoia de McBudă. Tu şi alte câteva zeci, sute, mii de oameni într-o zi. E frumos la terasă, aer (relativ) curat, adie vântul prin plete, te bucuri de vreme ori de peisaj dacă te-ai orientat corect. Am cam terminat cu beneficiile, acum să ne plângem în stil caracteristic.

1. Îmbulzeala

Mintea umana funcţionează cam la fel, oricui i-ar fi ataşată, şi cu atât mai mult dacă mai multe minţi se află în aceleaşi condiţii. În secunda în care îţi trece prin cap că ar merge o bere, aceeaşi idee beculeşte, a beculit sau va beculi în creieraşele altora. Şi cum fiecare oraş are un loc predilect al teraselor, minţile brusc luminate de sclipirea de geniu întâlni-se-vor pe maidan.

În Braşov, acest maidan se numeşte Republicii, cea mai de shopping şi de etalare stradă din oraş. Până acum vreo trei ani, terasele erau risipite pe ici, pe colo, lipite de zidurile cârcumilor. Când s-au înciupercăţit – unele terase există prin ele însele, doar vara, neaparţinând de vreun lcoal – au fost mutate aliniat pe mijlocul străzii. De sus până jos e o terasă continuă, fără goluri între mesele aparţinând localurilor diferite – ar fi o risipă a spaţiului plătit cu bani grei: de ce să stea degeaba, fără să producă nimic? Le diferenţiază mesele şi scaunele cu  modele diferite, nici pe de parte meniul (doamne fereşte) sau serviciile…

Deja aici e vorba de identitate vizuală! Cum să facem să nu fim ca ‘ăi de sus sau ca ‘ăi de jos? Thăăă, păi noi punem torţe. Şi ceva gen corturi. Că restu’ au toţi umbrele cu Kronstadt/Braşov probăbli dă best siti in dă orld. Şi mă mai gândesc ce bătălii s-o fi dând la graniţele teraselor ăstora! Dă-te mai încolo 10 ţanti că muşti din caşcaval! ‘Reaţi ai…

Mno, dar concluzia e că-n orele de vârf terăsoiul Republicii e plin cap-coadă, şi chiar dacă ajungi să stai jos te vei simţi ca o sardină. Şi vei aştepta până poimarţi comanda. Dar nu contează, nu-i aşa, că stai acolo, te vede lumea – nu e nimic rău în asta…

2. Zoo

…Numai că e posibil ca la un moment dat să te simţi ca un exponat. Toţi trecătorii de pe stradă se pot uita lejer în farfuria ta, în berea ta, în poşeta ta dacă nu eşti atent(ă). Tu te uiţi la ei, unii îţi fac cu mâna. Singura diferenţă faţă de zoo e că sunt slabe şanse ca ei să îţi arunce mâncare. În schimb se prea poate să apară…

3. Pleiada de cerşetoraşi nestingheriţi

…cetăţeni care să vrea ceva de la viaţa ta. Un pic de mâncare, un gât de bere, o ţigară, un foc, 1 leu pentru Ateneu o revistă care, în sinea ei, e gratis, “nu vrei un trandafir pentru domnişoara?” Nu, că are acasă.

4. Fauna

Poţi oricând să te trezeşti cu un cuţu printre picioare, poate a găsit ceva yummy pe jos, dar insectele sunt cele mai insistente. Să ridice mâna ăla care n-a pescuit vreo muscă din whatever avea în pahar sau n-a gonit o albină. Obsesiv.

5. Zgomotul călător

Pentru că oamenii au boala să pună muzică. Ce contează că eşti în stradă şi că ai spânzurat o boxă mică de calc de poartă, care e la cel puţin 2 metri de cel mai apropiat client? Să cânteee. Sau să zbiere meciul – de asemenea la mare căutare. Aşa că, stând la O terasă, vei avea cel putin TREI surse de uhm… divertisment – se presupune că nu vrei sa vorbeşti cu persoana cu care ai ieşit, că şi aşa o vezi toată ziua.

Să recapitulăm: pleci spre terasă cu ideea să te relaxezi, să bei ceva la aer curat, în oarecare linişte şi pace, dar ajungi într-o aglomeraţie RATB-ească, refuzând cersetorii, exponat la zoo, bombardat auditiv şi vânând insecte. Dacă ar fi şi în mişcare, s-ar chema safari.

FTW-nned