“Jurnal de cămin”, coordonat de Zoltan Rostas şi Sorin Stoica, ed. Curtea Veche, 2008

Volumul Jurnal de cămin reuneşte însemnări de tip jurnal de la 24 de studenţi care locuiesc în 8 dintre căminele bucureştene. Mai bine zis studenţi care locuiau acolo pentru că, deşi cartea e publicată în 2008, întâmplările au loc în 2005. Fiecare povestitor are stilul lui propriu, perspectiva personală distinctă de a celorlalţi. Exista câteva aspecte care reapar în aproape toate jurnalele: mobilierul dezolant al camerelor, nevoia de a le renova atunci când se cazează, lipsa banilor, “totul la comun”, indiferenţa administratorilor şi personalului de pază, vânzarea locurilor în cămin şi implicit şederea ilicită a unora dintre ei acolo, mizeria din bai, lipsa de respect a studenţilor pentru ce nu-i al lor, săritul peste cursurile de dimineaţă, resourile scoase pe coridor, varietatea stilurilor muzicale care se aud în cămin, permanenţa zgomotelor.

Fiecare dintre martorii vieţii de cămin are o tendinţă generală în paginile scrise. Unii pun accentul în special pe relaţii interpersonale – de obicei fetele scriu în acest sens, făcând observaţii despre comportamentul fiecărei colege de cameră şi obiceiurile de non-gospodine. Alte fete scriu pornind de la bârfă, de la lucrurile în general rele care se întâmplă în jurul lor, sunt unii care păstrează proporţiile şi văd latura amuzantă a vieţii de acolo. Aproape toţi studenţii resimt rutina vieţii în cutiile de beton, descurajarea luată în serios sau la mişto pe care încearcă să o spargă cu ieşiri, teatru, concerte şi petreceri.

Ca om care n-a locuit niciodată în cămin, mă regăsesc în prea puţine dintre întâmplări. Am rămas însă cu o definiţie a căminului la care altfel probabil că nu m-aş fi gândit: este locul în care toată lumea e în permanenţă nemulţumită, în care puţini îşi doresc cu adevărat să fie şi de care devin dependenţi.

Un mesaj pe care studenţii nu îşi dau seama că îl trimit e ascuns în chiar felul în care au ales să îşi scrie paginile de jurnal. Cu cât citesc mai multe scrieri de tipul jurnalului, ieşite direct din mâna celor care au trăit experienţele, cu atât îmi confirm tot mai mult ideea ca scrisul e o experienţă profund personală, care spune despre tine mult mai multe decât eşti dispus să dezvălui. Mă refer aici, desigur, la scriitorii neprofesionişti, non-scriitori dacă vreţi. Scrisul liber, confesiv, trădează ticuri, slăbiciuni într-ale gramaticii ori exprimării. Mai interesant e, totusi, modul în care non-scriitorul îşi înlănţuie ideile, face conexiunile şi transmite inteligibil un mesaj. E reflexiv, îşi pune probleme dincolo de problemele pe care le are zi de zi? Are o vedere de ansamblu? Sau poate e descriptiv şi se cedează întâmplărilor mici? Încearcă să facă haz de necaz sau îşi ia situaţia teribil de în serios? Îi respectă pe ceilalţi? E arogant şi superior, corect sau măcar încearcă să înţeleagă alte puncte de vedere?

E un subiect care merită luat în seamă când vorbim de bloguri. Când m-am apucat de “sportul” ăsta, imediat se fac 2 ani, aveam mari emoţii când mă gândeam că alţii – cunoscuţi sau străini – urmau să citească, eventual să judece rândurile aruncate prin orice apăsare a lui Publish. Confortul vine cu timpul şi cu reacţiile, iar relaxarea nu face decât să ne elibereze de autocenzură. Nu contează câte detalii despre viaţa personală oferim sau ascundem atâta timp cât simpla formulare a unui paragraf dă indicii despre cum gândim, ce considerăm a fi dezirabil şi demn de eliberat în lume.

Jurnalul de cămin mi-a oferit o experienţă neaşteptat de variată în urma căreia am văzut, pe rând, toate tipurile de perspectivă şi scriitură pe care le-am enumerat. Gustul pe care ţi-l lasă stilul studenţesc e destul de amar: greşesc, nu leagă idei şi scriu ca nişte ţaţe. Mai grav este ca mulţi dintre ei studiau comunicare sau jurnalism. Cele mai plăcute texte aparţin unor basarabence şi mă tot gândesc de ce o fi aşa…

Choose your enemies carefully ’cause they will define you (U2)*

Prima oara am remarcat versul ieri, stand la coada la un ghiseu al Administratiei Fiscale Brasov – ala loc de gandire si reflectie, pentru ca pur si simplu nu ai altceva de facut. Titlul e pus in stil manelist pentru ca, inevitabil, m-am gandit la genul acela de manifestari.  Sa fim intelesi – “dusmania” si-o defineste fiecare cum vrea – ca e vorba de conflicte trecatoare sau ranchiuna care dureaza ani si ani de zile.

Da, dusmanii pe care ti-i faci si mai ales pe care ii recunosti tu ca dusmani iti dau masura. E un dusman care cedeaza la realizari, vorbe, argumente sau la traditionalul pumn in nas? Arma vine la pachet cu inamicul: daca il accepti pe el, trebuie sa-i accepti metodele de lupta. In cele din urma e vorba de alegerile pe care le faci: pe cine esti dispus sa iti consumi energia? Cu cine esti dispus sa te lupti, la ce nivel , pe ce miza?

Extrema 1: Esti ca un bully de scoala care se ia de cei mai mici ca el ca sa le arate cat e de puternic. Se traduce in viata de om mare prin hartuirea celor inferiori tie intr-o demonstatie perfect redundanta – cum e de exemplu un razboi cu vanzatoarea de la chiosc sau cu paznicul care nu te-a lasat sa treci de bariera. Vorba aia, why don’t you pick on someone your size.

Extrema 2: Sau esti ca furnica din banc. Cu varianta omeneasca: cel care trimite mailuri Presedintelui si il uraste pentru ca nu primeste raspuns. Sau ca angajatul dat afara care merge la directoru’ general si ii trage o injuratura zdravana  – “na, ca i-am zis-o, p’asta sigur a simtit-o! ma tine el minte, ne mai intalnim noi!”

Extrema din alt punct de vedere: ii consideri pe toti care ti-au gresesc vreodata cu ceva dusmani? Poate e cazul sa te convertesti  pe deplin la cocalarism :)

As paria ca prima varianta se intalneste mai des. Aplicati extremele si in blogging daca vreti, daca simtiti neaparat nevoia (I don’t).

Vreau ca fraza de mai sus sa devina un reminder sa raman calma, sa nu ma agit acolo unde nu este cazul si sa consider micile neplaceri exact ceea ce sunt, without blowing them out of proportion. Era o vreme cand dadeam pe moment importanta tuturor porcariilor, apoi am schimbat politica incepand sa le privesc ca pe mici amuzamente zilnice. Acum ma situez undeva intre cele doua, mai aproape de prima – poate pentru ca am timpul necesar pentru asa ceva…

* Intr-un vers al Cedars of Lebanon, una din melodiile din jumatatea faina si ascultabila a albumului  No line on the horizon. Apreciere subiectiva.

Choose your enemies carefully ‘cos they will define you
Make them interesting ‘cos in some ways they will mind you
They’re not there in the beginning but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends

Aceeasi persoana de sex F, acelasi moment al zilei, doua vestimentatii partial diferite.

Unu:

Stats: imbracaminte sport/casual- jeans, adidasi, haina neagra scurta, geanta si esarfa. Machiaj absent sau foarte discret (conteaza?)

Perceptia: probabil de liceana ratacita sau dezorientata sau grabita. Aproape intotdeauna minora.

Reactii: nimic. Scufundare in multime, perfect neremarcabila, indiferentza, fiecare-isi-vede-de-treaba lui, interactiuni strict necesare reci. Tendita generala de a considera persoana neglijabila (ex. in magazine, pe strada, oriunde).

Doi:

Stats: rochie scurta – ceva mai sus de genunchi adica, office sau aproximativ; cizme cu toc; machiaj de zi dar vizibil (conteaza?); aceeasi haina, aceleasi accesorii.

Perceptia: poate conforma cu varsta reala, persoana care stie de unde vine si unde se duce, atractiva (aparent), atentie mai multa din partea populatiei M.

Reactii: “Nu te supara, ce faci diseara?” “Ies cu prietenul…” “Nu vrei sa fie ultima oara cand te intalnesti cu el? :)” (?!!?) / “Poftiti domnisoara, pe aici va rog. Cu placere.” Tendinta generala de a acorda atentie persoanei, indiferent de context (incl. scoala, pe strada) altfel spus tipii se uita dupa ea.

Recapitulam: aceeasi persoana, aceeasi mutra, acelasi corp – well doh. Tinem minte ca nu vorbim despre extreme foarte mini-mulat-decoltate, nici de extravagante ori schimbari de gen “makeover” intre cele doua ipostaze.

Poate o amarata de haina sa schimbe asa mult felul in care aratam? Stiu, tocurile conteaza pentru ca modifica postura piciorului si implicit a corpului, iar o rochie e mai interesanta ca un blug dar asta nu explica mare lucru. Nu e o diferenta ca intre pijama si rochie de seara… Sau schimba doar modul in care suntem perceputi, avand in vedere prima impresie si reactiile care decurg din ea?

O fi vorba despre disponibilitatea transmisa? Adica, o femeie imbracata ca in ipostaza “doi” e imbracata asa pentru ca vrea atentie, fiindca avand grija de imaginea ei vrea sa fie apreciata/admirata – caz in care reactiile sunt de a-i face pe plac, “cine stie…” ? Ori intram direct in zona de disponibilitate sexuala (=showing some skin), asa cum e perceputa si nu neaparat transmisa? Sau tipa iese pur si simplu in evidenta fata de majoritate si prin asta atrage atentia?

Cele doua situatii se aplica si pentru barbatii imbracati altfel decat in jeans, adidasi, oriceinparteadesus. In cazul asta, ei inspira incredere, respect de sine, probabil un job curatel, poate situatia materiala (pentru ochiul antrenat sa depisteze hainele de calitate? :) ). Situatia overall e de “om serios si respectabil”. Acum, ma intreb daca si ei sunt abordati pe strada cu replici de agatat sau daca intorc gagicile capul dupa ei. Bai, la asta ar trebui sa fiu in stare sa raspund…

Intotdeauna m-a surprins perceptia asta duala, in functie de ce esti dispus sa arunci pe tine in ziua respectiva. Sau de ce e curat in ziua respectiva :) Se intampla chiar si in prezenta unor persoane pe care le cunosc deja: devin mai amabili cand sunt [eu] in ipostaza 2.

Nu cred ca toate reactiile descrise vin din superficialitate, ci mai degraba ca sunt raspunsuri automate, reflexe aproape, negandite. Te porti frumos cu cineva mai fancy pentru ca nu se stie niciodata, unde nu se stie niciodata asta are intelesuri de la “…cum pot obtine ceva de pe urma lui/ei”, “…poate e singur/a”, “…pe cine cunoaste si poate ma trezesc dat afara”. Am inceput sa ma folosesc de trucul asta banal cand am de-a face cu administratie de orice fel :) Usureaza efortul si elimina din sictirul functionarilor.

Oricum, o sa ma amuz in continuare.

Nu se termină niciodată lista de probleme, evenimente, non-calităţi umane motivate prin celebrele sintagme:

Numai în România se poate întâmpla aşa ceva.

Eşti în România, la ce să te aştepţi?

Nu mai pot să văd scuza asta. Am văzut că în special persoanele mai tinere [decât mine] folosesc argumentul ăsta non-argument pentru a oferi o explicaţie sau o concluzie.

De ce nu mai pot?

Fiindcă că denotă lene în gândire.

Fiindcă că e o scuză pentru propria lor lipsă de interes, pentru faptul că nu învaţă la şcoală şi copiază la examene, cumpărându-şi apoi licenţa: “de ce să mă stresez eu atât când cu 120 de euro colegii mei exhibits A through M o să aibă o lucrare frumuşică fără să citească o pagină? Oricum nu poţi face nimic fără pile.” – eterna scuză a pilei, subspecie a celor două de mai sus.

Fiindcă e o gândire nocivă, atât personal pentru cei ce o exercită cât şi la nivel de societate. Convingerea că trăieşti într-o ţară de căcat în care nu ai cum să schimbi nimic – “poate dacă ai fi fost în Germania…” – nu poate duce decât la suficienţă, lene => eşec => ţi se confirmă faptul că ţara e de rahat şi te feliciţi pentru că nu ai încercat nimic. Nu vei protesta faţă de nimic şi vei face mişto de cei care ridică un glas încercând să provoace o reacţie şi poate o schimbare. În Germania ţi-ai fi dat silinţa pentru că aveai pentru ce, zici? Dar oare dacă faci un experiment şi îţi dai silinţa aici ce se întâmplă?!

Fiindcă nu-şi mai pun probleme, nu caută un sens în ceea ce se întâmplă – fie că e vorba de politică, deszăpezire sau comportamentul vânzătoarei de la chioşc. Citeam pe blogul unei fete de 17 ani că nu înţelegea spiritul de turmă. Articolul era compus din “ideea” de bază “nu înţeleg! De ce, de ce, de ce?” + explicaţia cu ţara. Multe comentarii “concluzionau” una din celebrele scuze. Păi când nici nu faci efortul să duci o curiozitate măcar 3 paşi mai departe pe Wikipedia cine are de fapt o problemă?

Când nu eşti în stare să găseşti alte explicaţii pentru ceea ce se întâmplă aparent neplăcut în jur şi dai în absolut orice împrejurare vina pe ţară, uneori fără să ai habar ce se întâmplă în alte părţi ori care-s cauzele care stau la baza situaţiei pe care o judeci, se cheamă că eşti ignorant, aşadar problema e la tine, nu la nivel macro.

Putem să discutăm la infinit despre chestii cu denumiri pretentioase de genul erorilor de atribuire şi a profeţiilor de autorealizare, a constantei comportamentului oamenilor, a nivelului omogen de prostie pe planetă dar dacă am şi convinge pe cineva de ceea ce spunem ar însemna că îi facem să gândească. Doamne fereşte să facă aşa ceva în ţara asta de rahat.

În ultima vreme vad tot mai multe reclame care se folosesc de copii. De ce? Transmit un mesaj credibil şi bine argumentat? Ei aş, pur şi simplu apelează la trucul ieftin al înduioşării privitorului.

Cea mai bună mostră e seria de reclame la ziarul Adevărul, în care fetiţa anunţă că “viaţa noastră este invadată de politică” şi cere desene animate cu politicieni. Am rămas în urmă cu evenimentele şi între timp copiii cu vârsta formată dintr-o cifra citesc ziare? La 6 ani copiii nu inţeleg ce e aia politică, daramite să emită o judecată de genul “nu mai vrem politică” – afirmaţie rezervată copiilor mai mari, să zicem de 20-şi-ceva de ani care deja sunt sătui, deşi încă n-au văzut nimic.

O a doua reclamă o include pe Cleopatra Stratan care-l roagă pe Ghiţă să lase politica la portiţă… Cleopatra, acest monument al bad parenting. ţin minte că taică-su spunea ca fetei îi place să cânte. Sunt convinsă că îi face o deosebită plăcere să stea ore întregi într-un studio de înregistrări până rosteşte corect toate notele, iar concertele live de 2 ore sunt extrem de distractive. Asta în condiţiile în care un copil de vârsta aia nu poate să fie atent la o singura sarcină mai mult de vreo 20 de minute. Sunt sigură ca a fost vorba NUMAI de liberul arbitru al fetiţei de 4 ani. Luaţi exemplu.

De câteva luni, pe traseul de acasă spre oriunde-în-oraş e un magazin de materiale de construcţii – ştiţi voi, bca, izolaţii, ţevi, adezivi, ciment, adezivi – care are ca mascotă (?) un bebeluş, pictat evident după o poză,îmbrăcat in salopetă si care tine, parca, un trafalet în mână. Acum, nu mă îndoiesc că cineva a găsit asocierea asta deosebit de deşteaptă şi amuzantă, dar ce recomandări poate bebeluşul să facă? Sau poate e un copil care munceşte – ups!

Până la urmă totul se reduce la folosirea imaginii unui copil, cu tot ce înseamnă asta, pentru a vinde. Pentru a face bani. Poate oricine să argumenteze că nu e ceva grav atâta timp cât copilul e de acord să apară în acest fel. Dar ce întelege el din asta? Cum îi explici rolul lui acolo şi finalitatea urmarită? Cum îl faci să înţeleagă “manipulare” şi “şantaj emoţional”?