Motto:

Moartea unui om e o tragedie; moartea unor milioane de oameni e o statistica.

Associated Press publica saptamana trecuta o fotografie cu un soldat de 21 de ani murind dupa ce un proiectil i-a sfasiat corpul.

Administratia americana sare ca arsa: rusine, sacrilegiu, dar vai moartea unui om, respect fata de familie, memoria soldatului etc. Secretarul Ministerului Apararii insistase ca fotografia sa ramana nepublicata, invocand dorinta familiei. Cu alte cuvinte, toata lumea are de pierdut daca imaginea se publica – asta era logica oficiala.

Intrebare e: Ce face ca o simpla imagine, una, a mortii unui om, unul singur, sa scandalizeze in asemenea proportii?

Cred ca exista o mare ruptura intre ideea de “razboi” a publicului si realitatile razboiului viu. Ideea de razboi insumeaza mai degraba conceptele de strategie, armament, forte oponente, politica, alianta, victorie sau infrangere, buget, prestigiu. Mai la sfarsit apare, daca apare, revelatia realitatii: e vorba de o masina de ucis, in care cel care omoara cel mai eficient castiga. Razboiul e obscenitate pura camuflata sub termeni pretentiosi, fata de care exista asteptarea seaca: cineva trebuie sa castige deci automat cineva pierde.

Nu avem reprezentarea vizuala a razboiului si nici nu e nevoie sa o avem, crede-s-ar. Pretextele sub care se motiveaza nepublicarea unor asemenea imagini se invart de obicei in jurul unor cuvinte mari ca protectie, intimitate, decenta, sanctitatea mortii. Bullshit.

Publicul nu trebuie sa vada prea des aceste imagini pentru ca ar deveni brusc prea constient. Cu cat vede mai putin si mai steril, cu atat mai bine. Tin minte ca la inceputul razboiului din Afganistan CNN difuza, televiziunile de pe glob preluand, imagini cu ceva ce semana a artificii neexplodate pe fundalul unui apus. Arata superb. Erau rachete si obuze care zburat catre oras. Apoi, ani de-a randul, stirile despre razboi, intre timp devenit razboaie, cuprindeau imagini cu tancuri avansand, soldati cu armele in mana mergand spre cladiri, ruine de cladiri – adica moloz. Arata ca la paintball. Inofensiv, nu?

Cum ziceam, razboiul e obscen asadar publicul nu trebuie sa-i vada fata pentru ca ar deveni dintr-o data real. Asa, e la televizor si uite, nici macar nu pare chiar atat de rau.. Asa ca publicul insusi nu insista sa stie prea multe pentru ca lucrurile pe care nu le vede nu il afecteaza.

Am mai scris pe tema asta in ianuarie dintr-un unghi usor diferit: Obscenitate, altfel.

Argument P.S.

M-am enervat sa vad ca oamenii se revolta impotriva Associated Press care a publicat un eveniment real, deloc iesit din comun sau singular, si nu impotriva unui rahat de razboi care dureaza de atatia ani, unde mor atatia oameni zilnic, bagati in seama numai de statisticile periodice – ah by the way unde si Romania are O MIE de infanteristi. M-a enervat atitudinea oficialilor care mascheaza motivele lor jegoase cu durerea unor oameni. M-a enervat atitudinea unor bloguri care condamna AP spunand ca agentia e “shameless”, gestul e “disgusting”, AP sunt niste tradatori, hai sa le boicotam sponsorii. Sunteti niste cretini!!! Nici vorrrrba sa fie la mijloc dorinta familiei, ci ambitia de a ascunde crapaturile de sub masca…

Astăzi merg la Festivalul de Film de la Râşnov, unde se prezintă numai filme şi documentare româneşti, majoritatea dintre ele având ca subiect, sau fiind filmate în, epoca comunistă. De altfel, categoriile sub care sunt organizate proiecţiile se numesc Secera - filme artistice de acum despre atunci, Ciocanul - documentare de acum despre atunci, şi Spada - filmele istorice româneşti arhicunoscute ale lui Nicolaescu &co. Din păcate prea puţine sunt proiectate în cetate, şi niciunul dintre cele pe care vreau să le văd. Fie.

Inevitabil, una dintre cele mai la îndemână caracteristici care îmi vin în minte când mă gândesc la comunişti e propaganda, transmisă pe toate căile disponibile, fie ele media sau interacţiuni personale. Şi pentru că am ajuns la subiect – recent am descoperit un film scurt de animatie cu Porky Pig, apărut în 1939 – “Old Glory” (ascultaţi & priviţi, merită):

Clipul ăsta mi-a atras atenţia pentru că, deşi rula ca fundal sonor pentru alte preocupări, tonul serios şi vocea foarte masculină nu semănau deloc cu ale celorlalte desene animate din playlist (classic Looney Tunes-Merrie Melodies).

Într-adevăr, a apărut în vremuri tulburi şi mesajul implicit era: ” ţara are nevoie de tine, îţi oferă atâtea asa că fii recunoscător şi ai grijă că vine vremea să îţi răscumperi confortul.” Se încadrează lejer în genul propagandă întrucât pe lângă ideea “ţara noastră e cea mai grozavă” sunt prezentate în mod distorsionat, idealizat (cel puţin ca adevăruri prin omisiune) fragmente din istoria SUA. Totul porneşte, desigur, de la faptul că şcolarul Porky, rumen şi bucălat precum copilaşii de prin abecedarele de hăt de mult, nu reuşeşte să memoreze the Pledge of Allegiance, trage concluzia că-i degeaba şi se-ntinde la un pui de somn. Aşa că vine Uncle Sam, veritabil simbol naţional, să-i arate cum stă treaba cu istoria, vitejia şi măreţia ţării. Porky se trezeşte, citeşte o dată textul şi îl recită pătruns de spiritul patriotic, fără bâlbâielile caracteristice.

Îmi trec prin minte tot felul de comparaţii, dar nu cred că e nevoie să le scriu aici… Referitor strict la animaţie, e complet paralelă cu tonul satiric al altor filme scurte animate care fac referire la politica şi economia SUA din aceeaşi perioadă: The Weakly Reporter 1944, Aviation Vacation 1941 – cam atât îmi amintesc acum.

Şi-ntr-un fel, de ce să nu recunosc, mi-a stricat flow-ul.

PS Oare cât o să mai dureze până când să ne acceptăm trecutul (istoric) aşa cum a fost şi nimic mai mult? O generaţie, două?

Ah, terasa - acest miraj al zilei de vară, spre care te îndrepţi să-ţi potoleşti setea, foamea, căldura sau nevoia de McBudă. Tu şi alte câteva zeci, sute, mii de oameni într-o zi. E frumos la terasă, aer (relativ) curat, adie vântul prin plete, te bucuri de vreme ori de peisaj dacă te-ai orientat corect. Am cam terminat cu beneficiile, acum să ne plângem în stil caracteristic.

1. Îmbulzeala

Mintea umana funcţionează cam la fel, oricui i-ar fi ataşată, şi cu atât mai mult dacă mai multe minţi se află în aceleaşi condiţii. În secunda în care îţi trece prin cap că ar merge o bere, aceeaşi idee beculeşte, a beculit sau va beculi în creieraşele altora. Şi cum fiecare oraş are un loc predilect al teraselor, minţile brusc luminate de sclipirea de geniu întâlni-se-vor pe maidan.

În Braşov, acest maidan se numeşte Republicii, cea mai de shopping şi de etalare stradă din oraş. Până acum vreo trei ani, terasele erau risipite pe ici, pe colo, lipite de zidurile cârcumilor. Când s-au înciupercăţit – unele terase există prin ele însele, doar vara, neaparţinând de vreun lcoal – au fost mutate aliniat pe mijlocul străzii. De sus până jos e o terasă continuă, fără goluri între mesele aparţinând localurilor diferite – ar fi o risipă a spaţiului plătit cu bani grei: de ce să stea degeaba, fără să producă nimic? Le diferenţiază mesele şi scaunele cu  modele diferite, nici pe de parte meniul (doamne fereşte) sau serviciile…

Deja aici e vorba de identitate vizuală! Cum să facem să nu fim ca ‘ăi de sus sau ca ‘ăi de jos? Thăăă, păi noi punem torţe. Şi ceva gen corturi. Că restu’ au toţi umbrele cu Kronstadt/Braşov probăbli dă best siti in dă orld. Şi mă mai gândesc ce bătălii s-o fi dând la graniţele teraselor ăstora! Dă-te mai încolo 10 ţanti că muşti din caşcaval! ‘Reaţi ai…

Mno, dar concluzia e că-n orele de vârf terăsoiul Republicii e plin cap-coadă, şi chiar dacă ajungi să stai jos te vei simţi ca o sardină. Şi vei aştepta până poimarţi comanda. Dar nu contează, nu-i aşa, că stai acolo, te vede lumea – nu e nimic rău în asta…

2. Zoo

…Numai că e posibil ca la un moment dat să te simţi ca un exponat. Toţi trecătorii de pe stradă se pot uita lejer în farfuria ta, în berea ta, în poşeta ta dacă nu eşti atent(ă). Tu te uiţi la ei, unii îţi fac cu mâna. Singura diferenţă faţă de zoo e că sunt slabe şanse ca ei să îţi arunce mâncare. În schimb se prea poate să apară…

3. Pleiada de cerşetoraşi nestingheriţi

…cetăţeni care să vrea ceva de la viaţa ta. Un pic de mâncare, un gât de bere, o ţigară, un foc, 1 leu pentru Ateneu o revistă care, în sinea ei, e gratis, “nu vrei un trandafir pentru domnişoara?” Nu, că are acasă.

4. Fauna

Poţi oricând să te trezeşti cu un cuţu printre picioare, poate a găsit ceva yummy pe jos, dar insectele sunt cele mai insistente. Să ridice mâna ăla care n-a pescuit vreo muscă din whatever avea în pahar sau n-a gonit o albină. Obsesiv.

5. Zgomotul călător

Pentru că oamenii au boala să pună muzică. Ce contează că eşti în stradă şi că ai spânzurat o boxă mică de calc de poartă, care e la cel puţin 2 metri de cel mai apropiat client? Să cânteee. Sau să zbiere meciul – de asemenea la mare căutare. Aşa că, stând la O terasă, vei avea cel putin TREI surse de uhm… divertisment – se presupune că nu vrei sa vorbeşti cu persoana cu care ai ieşit, că şi aşa o vezi toată ziua.

Să recapitulăm: pleci spre terasă cu ideea să te relaxezi, să bei ceva la aer curat, în oarecare linişte şi pace, dar ajungi într-o aglomeraţie RATB-ească, refuzând cersetorii, exponat la zoo, bombardat auditiv şi vânând insecte. Dacă ar fi şi în mişcare, s-ar chema safari.

FTW-nned

Mai stiti cand a aparut McDonalds in Romania? Pentru cei din generatia mea, lucrul asta s-a intamplat cand aveam vreo 11-12 ani, daca imi amintesc bine – eram mici si restaurantul asta era ceva literalmente desprins din filme, venit de departe. Ceva celebru aproape de noi, cam asta era senzatia. Nu mai stiu care McDonalds s-a deschis primul, cel din centrul orasului sau drive-in-ul, dar era acolo. Devenise o destinatie unde vroiai sa ajungi, copil fiind, pentru ca aia iti zambeau, iti dadeau jucarii si o mancare pe care nu o cunoasteai prea bine dar era buuuna.

Mi-am amintit de asta privind Megatron, scurt-metrajul romanesc care a primit un Palme d’Or anul trecut. E vorba despre o familie, mama si fiu, care stau intr-un sat, si merg de ziua baiatului la McDonalds. Ca sa ajunga acolo, trebuie sa mearga cu bicicletele, cu trenul, sa faca autostopul si apoi sa ia un autobuz. Asta era locul in care vroia sa ajunga baiatul de ziua lui, pe de o parte si in speranta ca o sa-si vada tatal acolo.

Mi-am amintit de o fata care era in aceeasi situatie – parintii ei erau divortati, si mama ii promisese sa o sa mearga la McDonalds de ziua fetei, pentru ca primise bonuri de masa de la munca, si ea abia astepta sa paseasca acolo. Singura diferenta era ca locuiau in Brasov si calatoria era mai mica, dar ideea e aceeasi: un fast food ca loc unde aspiri sa ajungi. Asta era acum 10 ani, cand abia aflam ce-i aia mec, si nimeni nu-si punea problema ca mancarea e plina de zahar si grasimi si ca obezitatea e dupa colt. Era venit din afara, de la americani, deci trebuia sa fie bun. Si mergeam rar, ca era scump.

Prima oara am calcat intr-un mec din Bucuresti si am luat un Happy Meal. Eram in excursie cu clasa. Sa dea naiba, din toata excursia aia imi amintesc 2 lucruri: mecul cu meniurile puse sus si gresia gri, si gunoiul de pe spatiul verde din Bucuresti. Atat. Si acum mai am jucaria din meniul ala, intr-un fel sau altul a ramas la mine in camera mai mult de 10 ani. E un gandac din A bug’s life, cred, si e made in Vietnam, si abia acum mi-am amintit provenienta lui. Acum intram la McDonalds ca sa ne luam un mecpuisor si sa mergem la bu toaleta.

Pe de alta parte, ma gandeam de ce apreciaza strainii filmele romanesti de genul acesta. Poate pentru ca lor le arata ca o lume exotica prin tristete. Sa schimbi atatea mijloace de transport ca sa ajungi la un mec – pe care restul lumii il cam dispretuieste? La fel, grozaviile din Moartea domnului Lazarescu si din 4,3,2. Poate pentru ei arata ca o fictiune stranie. “Saracii romani”, sau “Oare asta chiar se intampla undeva in Europa?” Nu suntem nici o lume a treia, nici o lume europeana (decat cu numele).

Ziceam si eu. Se schimba vremurile. Acu 17 ani se lesina la Michael, acum vine Madonna si majoritatii i se cam rupe (guilty as charged). Nu o sa lesine nimeni la Madonna si nici n-o sa i se tipe numele isteric. Aproape ca imi pare rau pentru Madonna.

Update: gandacul meu din Happy Meal

Nu mai fusesem la mare pe litoralul romanesc de prin 2005 si uitasem cam cum sta treaba cu atmosfera din statiuni. Atunci fusesem in Mamaia, acum am mers in Eforie Nord la relache cu o prietena. O statiune foarte normala. Sa vedem cu ce ne incanta ochii :)

Drumul

O, nu. Oooo nu. Trenul plin, la dus si la intors. Bilete cu loc am avut numai panala Ploiesti, ca ne-am trezit un pic cam tarziu. In compartiment, un nene stinky intins pe 3 scaune. Un sconcs :) Aflam dupa vreo 2 ore ca nici bilet nu avea. Bummer. Durere de spate de la scaune. Caldura mare monser, dupa 8 dimineata. Viteza de rapid – puteai sa faci un jogging usor pe langa el si sa te urci in acelasi vagon, pe alocuri. Ce sa mai, o calatorie fara de sfarsit care  a ajuns cam aproape de 10 ore de la Bv la Eforie N. Cand ajungi nu-ti mai trebuie nici mare, nici soare, nici propria persoana. Dar esti intampinat de…

Conceptia localnicilor despre oferta de cazare

Se prinde turistul imediat ce si-a dat fundul jos din tren si se intreaba pe rand si obsesiv daca are nevoie de cazare. Ce daca omu’ e venit cu trenul de Oradea si se prelinge pe asfalt, hai sa-i facem nervii prastie. Ca nu e in concediu, poate vrea un pic de excitement.

Conceptia localnicilor despre notiunea de “vila”

Orice casa in care exista cel putin o camera libera pe care o poti inchiria unui turist. Pe sistemu’ asta, va invit si eu la vila mea de la munte, unde am o camera libera cu acces direct la caine.

Senzatia de statiune

Am avut senzatia puternica de calatorie in timp. Inapoi in timp. Parca nu s-a schimbat nimic nu numai de acum 4 ani, ci dintotdeauna de cand ma stiu eu mergand la mare. In statiune aceleasi eterne tarabe cu obiecte kitschoase unde au aparut figuri noi numai bazate pe trendurile de moment – multe chestii cu Hanna Montana (who the eff is Hanna Montana?!). Machete ale lui Thomas the Tank Engine with a horrible, wicked look on its face, obiecte decorative cu delfini de care primisem acum vreo 6 ani, acelasi model, “accesorii de moda”, haine specifice. Totul prafuit, amalgamat, haos, ca-n amintirile din vacantele la mare cu ai mei, de cand eram mica.

Si mi-a picat o fisa. Imi place marea pentru ea insasi, pentru plaja – cu cat mai pustie cu atat mai bine, pentru statul cu picioarele in apa si uitat in zare, in liniste. Uitasem ca vara la mare inseamna exact opusul a ceea ce era in mintea mea: multime de lume viermuind pe plajele inguste ale golfuletelor. Muzica ce duduia din boxele de pe plaja, diferita din 200 in 200 de metri. Mucuri de tigara si ambalaje plutind prin apa. Vanzatori ambulanti care isi tipau ofertele in gura mare, parca predandu-si stafeta odata ce se intersectau: Porumbelu de la mare/Care arde cel mai tare/Porumbelu cu sarica/Sa te arda pe burtica era inlocuit de Namol bratari scoici coliere namoluuuuu. Textele oamenilor astora, foarte bronzati si cu soarele in cap toata ziua, erau de-a dreptul fascinante. Deci o liniste deplina, aici vroiam sa ajung.

Singura schimbare relativa pe care am observat-o a fost aparitia mai mulor plaje amenajate – adica unde erau umbrele sau sezlonguri. Cu plata, normal. Nu mi s-a parut neaparat o schimbare in bine. De unde si pana unde exista posibilitatea sa zici ca o plaja publica e plaja ta sau ca e doar pentru clienti, nu stiu, dar senzatia e ca litoralul devine tot mai putin user tourist friendly.

Oamenii

In toata perioada asta indelungata de 58 de ore cat am stat la mare, cat sa pot zice ca am fost acolo, nu am prins vreo atmosfera de relaxare in jurul meu. Vineri si sambata statiunea era foarte plina, intr-atat incat seara strazile erau pline si orice incercare de deplasare se desfasura cu viteza melcului. Am si usoare tendinte agorafobice, asa ca imi venea sa ii plesnesc pe toti.

Familiile pe care le-am vazut, mai cu coada ochiului, erau mereu crispate: unde sa punem cearceaful, nu aici ca mai incolo, nu pune mana pe aia, treci incoace, hai sa te dau cu crema, taci din gura, nu iti iau porumb, nu te duci in apa stai aici, vezi ca te murdaresti de nisip (wtf, pe o plaja?! de unde nisip!?), hai la masa, ca nu mai prindem loc. Nu stiu cum s-au relaxat oamenii astia. Si nu reusesc sa imi dau seama ce ii face  sa ramana stresati, bagati in priza si grabiti chiar si in saptamana aia de concediu pe care o prind vara.

Seara toata lumea se inghesuia la terase, unde se desfasurau si vrajelile aferente, ca deh – suntem la mare, caldura, oameni dezbracati, alea alea. Ma gandeam, cat de sec. Ajungi acolo tot sa stai cu fundul in scaun la o masa cu paharul de bere in fata, cand la 20 de metri e chestia aia pentru care se presupune ca ai venit pana acolo – like, apa, nisipul, astea. Relativ putini mai bagau in seama plaja seara sau noaptea.

N-am facut poze tuturor detaliilor astora, mai ales din lene si moleseala caldurii de acolo. O sa trebuiasca sa ma credeti pe cuvant :)