Romanul mediocru e rasist. Romanul submediocru e tot rasist. Romanul peste-mediocru este, din pacate, la randul lui rasist uneori. Pentru ca asa e crescut. Pentru ca vazand romi in jur, sau negri la TV si foarte rar in viata reala, auzeau cum in jurul lor erau numiti “ciori”, “colorati”, “negrotei” sau mai stiu eu cum.
Societatii romanesti ii lipseste diversitatea. Nu suntem educati sa luam cunostinta de cei diferiti de noi si sa privim dincolo de infatisare. Totusi, in Romania sunt destui romi fata de care exista un rasism generalizat, la fel cum exista multi maghiari la care se refera lumea ca “bozgori” si “unguri”- care, da, e peiorativ – si fata de care se manifesta xenofobie. Suntem invatati de mici ca “te dau la tigan daca nu esti cuminte”, ca sunt hoti, oameni rai ce mai, si de maghiari suntem separati automat.
Daca nu suntem in stare sa ne impacam cu astea doua minoritati, de unde loc pentru mai multe? De unde suficienta educatie si constiinta sa acceptam oameni de orice alta culoare sau natie?
Probabil ati auzit de incidentul in care actorul care il juca pe Axinte in [tampenia de] Vacanta Mare a spus intr-un [rahat de] emisiune-tabloid “se vede ca dumnezeu nu e cioara” (aprox.) comentand o inregistrare in care mama lui Cabral s-a impiedicat. Reactia lui Cabral e de dezamagire si neputinta: a fost lovit de rasismul romanesc toata viata, si faptul ca a venit din asa o sursa a fost si mai rau; il intristeaza faptul ca nici copilul lui nu va putea creste ferit de asta. Blogosfera a reactionat solidar, a mentionat si condamnat de multe ori ce s-a intamplat. Pe blogul lui Cabral au aparut aproape 800 (opt suteee) de comentarii de sustinere. Foarte frumos, de altfel – au demonstrat ca acolo exista o comunitate in care nu se pune problema de judecati rasiste, unde omul se poate simti liber – asa cum ar trebui sa fie peste tot.
Totusi, bloggerii si comentatorii de pe blogul lui Cabral sunt o minoritate. O minoritate mica, daca vrei. Care reprezinta un fel de elita: acces la internet, cititor de blog, autor de blog. Un procent miiic. Mare populatie nu are nicio strabatere. Eventual se bucura ca “i-a zis-o cineva si lu ala”. Majoritatea au aflat de negri din povesti si din prejudecatile din strada. Cand nu ai un contact personal, orice informatie de mana a saptea suplineste cu succes ceea ce nu stii, si ce nu esti dispus sa investighezi singur.
Sunt cei care se mandresc ca sunt rasisti si mai au putin si-o scriu pe frunte. Mai e si categoria destul de numeroasa “rasistul din dulap” care declara ca nu-i rasist, ca nu are nimic cu nimeni DAR… dar, dar, dar. Dar-ul poate fi verbal: “dar tiganii nu-i suport”, “dar bozgorii sunt asa si pe dincolo”. Declarativ putem fi orice, dezirabilitatea sociala lucreaza – la cei semiconstienti de cum ar trebui sa fie lucrurile. Mai greu e cu practica.
Inlocuiti “rasist” de mai sus cu “xenofob”, propozitiile sunt aceleasi.
Dar romanul e o specie ciudata. De fapt, romanul e in acelasi timp si xenocentric (sic). Orice vine din afara e mai bun decat ce e romanesc. Atata timp cat vine de la americani sau din vestul Europei. Asa ca, in mintea lui, romanul e undeva la mijlocul drumului intre chestiile bune si faine si chestiile nasoale si colorati.
Rasismul si xenofobia se intalnesc peste tot, nu numai la romani. Si chiar in societatile mult mai diverse cultural ca a noastra, adica la cei de-i consideram mai buni ca noi: americani, vest-europeni… Citisem pe blogul unei tipe care lucreaza in UK, Alina Prodanescu, despre un negru antisemit convins. Nu suna ciudat, asa ca idee? Nu albii erau aia cu rasismul/xenofobia? Same thing – se cheama la fel, si e mai generalizat decat ni se pare.
Nu cred ca-i o problema care se poate rezolva prea curand. Singurul mod in care lecuiesti un om de stereotipurile dobandite prin educatie si expuneri accidentale e sa-l pui sa creasca langa subiectul stereotipului. Un alb si un negru care copilaresc impreuna nu o sa gandeasca sub criterii rasiale… oare? Discutabil. Foarte.
E mai comod pentru fiecare sa ramana in cutiuta proprie, restransa si suficienta, in care sa-si vada de treaba de zi cu zi. Pana la urma e o problema de parasire a zonei de confort – oamenii pe care ii cunosti – si de deschidere a orizonturilor. Nu-s prea multi dispusi sa faca asta, are there?
Later Edit: Intamplarea asta cu remarca rasista imi aduce aminte de episodul, mult mai urat ce-i drept, Michael Richards de acum cativa ani, care a fost ostracizat de breasla, de mass media, de public – toti astia mai mult sau mai putin ipocriti, conform “rasistului din dulap” – si chiar si acum numele lui aduce in minte 2 chestii: rolul Kramer din Seinfeld si rasist. I-a terminat cariera, chiar si dupa scuze publice, sustineri din partea lui Seinfeld etc. Asta nu inseamna ca publicul american nu e rasist.
Susan Boyle e femeia de 48 de ani care, venind dintr-un sat din Anglia la un concurs de talente reuseste sa uimeasca o tara si apoi in scurt timp o lume intreaga prin talentul ei. Susan devine celebra, clipurile cu ea circula la Tv si pe internet stabilind recorduri, insa in finala ea pierde in fata unui grup de dansatori. Hai sa vedem de ce.
Succesul neasteptat pe care l-a avut la public consta in discrepanta dintre asteptarile pe care le creeaza celor ce o privesc – prin aspectul ei neingrijit, de femeie banala si needucata, si prin povestea vietii - si impresia pe care o produce cand incepe sa cante. Daca ii cizelau imaginea, daca o prezentau intr-un alt fel, e posibil ca impactul sa fi fost mai mic – e clar ca producatorii stiau ca el va exista, insa cred ca nici chiar ei nu se asteptau la un fenomen atat de mare.
In scurt timp, clipul cu Susan cantand prima oara la Britain’s Got Talent a inceput sa fie difuzat la televiziuni din jurul lumii, si o varianta aparuta pe YouTube a strans 66 de milioane de vizualizari intr-o saptamana, ajungand pe prima pagina in site-urile de “social media” (Reddit, Digg). S-a spus chiar ca ea este intruchiparea visului american (the American dream).
Premisele
Deci avem asa: o femeie simpla, la o varsta la care se adapteaza greu situatiilor noi, care e luata pe sus de o celebritate internationala nesperata. Adica, Jon Bon Jovi se declara fanul ei, si artista pe care Susan o considera model o invita sa cante in duet. Chiar daca a fost anuntata ca o sa aiba succes, nu a avut cum sa se pregateasca pentru magnitudinea asta (ea mai avusese incercari pe la alte emisiuni si concursuri, si chiar a inregistrat melodii proprii, insa a esuat de fiecare data). Peste noapte, atentia asta din partea presei probabil a bucurat-o, insa a durat suficient de mult incat sa devina o problema: in saptamana dinaintea finalei au inceput sa apara zvonuri ca cedeaza psihic si ca e invidioasa pe alt concurent, si ca se comporta ciudat.
A innebunit Susan?
Indiferent daca e real sau nu, zvonul asta a avut doua consecinte: 1. i-a scazut intr-o oarecare
masura popularitatea si i-a afectat imaginea, si 2. au existat influenta proaste asupra moralului ei. Ea nu stie sa foloseasca un mobil sau un computer si nu stie ce e aia internet. Si dintr-o data afla ca e star pe internet, ca oamenii stiu extrem de multe lucruri despre ea intr-un mediu de care ea nu are habar. Toate elementele vietii ei s-au schimbat intr-un timp scurt. Pe voi nu v-ar da peste cap? Pe mine da. Ar fi tare interesant de aflat cum s-a schimbat ea intr-adevar de cand cu celebritatea: a devenit mai increzatoare? Se simte implinita? I s-a urcat la cap intr-un mod nociv? Realizeaza ce s-a intamplat? Percepe atentia asupra ei ca pe o agresiune, sau e ceva ce si-a dorit de mult?
De ce a pierdut in finala?
Ideea mea e ca succesul ei a avut la baza faptul ca, initial, ea era the underdog. Nimeni nu se astepta ca ea sa cante asa, sau sa aiba succes in vreun domeniu al vietii ei, mai ales cu infatisarea ei si la varsta asta. Dintr-o data, devine favorita si celebra. E posibil sa fi intrat in functiune acelasi mecanism de sustinere a underdog-ului, care in cazul asta era trupa respectiva de dans – unde nu exista acelasi element surpriza, dar i-a avantajat simplul fapt ca nu erau favoriti pentru ca publicul percepuse spectacolul ca fiind cel care da o sansa necunoscutilor. “Susan e deja cunoscuta, e momentul sa trecem la altcineva”, si-o fi spus. Sau daca la mijloc a fost coada altcuiva si nu a publicului, inseamna ca s-a vrut transmis acelasi mesaj – dam o sansa celor care nu par sa aiba vreuna. Or it’s a marketing stunt. Orice e posibil.
Are YOU ready to be famous? Like, NOW?
Suicide is painless (Johnny Mandel)
[subiectivism maxim:]
Sinuciderea e un act egoist. Persoana care gandeste la sinucidere si, intr-un final, o pune in practica, pleaca de la premisa ca este parte vatamata in povestea vietii ei, si hotaraste ca nu mai are rost sa continue. Care sunt problemele care imping un om sa se sinucida? Exista sindromul Romeo si Julieta – tineri care se sinucid pentru ca nu-si pot realiza dragostea, exista oameni care sunt implicati intr-o combinatie de persoane si evenimente din care simt ca nu pot scapa, dorinte nerealizate, constrangeri si nefericire relativa.
Sinuciderea se poate justifica intr-o singura categorie de situatii: atunci cand, obiectiv, nu poti scapa de situatia in care te afli: prizonier, arestat, condamnat, suferinte si dureri extreme – in care propria vointa este depasita de conditiile asupra carora poti avea control. Situatii exceptionale, extrem de rare, comparativ cu numarul de sinucideri.
Altfel, cei care decid sa se sinucida practic spun ca tot ce au facut altii pentru ei in viata nu are importanta, ca durerea pe care o va cauza celor carora le pasa de ei si schimbarile pe care le va forta sa apara in viata lor sunt irelevante. Pe langa calitatea de a fi egoista/cand nu e egoista (e facuta pentru binele altcuiva – oare exista asta?) sinuciderea e (si) ilogica. Daca esti dispus sa renunti la tot, atat in ce te priveste pe tine cat si viata celorlalti, de ce sa nu iesi complet din situatie – insa viu? Cand nu mai ai nimic de pierdut si ti-e totuna daca traiesti sau nu, ai descoperit libertatea totala. Nimic nu te poate impiedica sa pleci intr-o alta parte a lumii, sa devii altcineva, sa te rupi de tot ceea ce ai fost.
Viata e singura ta posesiune, e probabil cel mai mare lucru pe care il luam “de bun” pe lumea asta. Sinuciderea inseamna nimic. Nu e o experienta, e un check-out. Nu e placuta sau neplacuta, buna sau proasta, etica sau nu; nu e o actiune, nu e un inceput sau un sfarsit. Nu e o cale, nu e o varianta, nu e o alegere pe care sa ti-o permiti.
Pregatitor pentru leapsa de la AlphaDog.
E pe Blogoree; vreau sa aflu si alte pareri.
Cineva insista de ani buni sa isi bata joc de tot ce inseamna sistem de invatamant: elevi, profesori, scoli in sine, procedurile de examinare standardizata, continutul cursurilor si materiile care se predau. E imposibil sa contabilizam toate aberatiile care s-au desfasurat in ultimii ani, dar dintre cele mai noi imi vin in minte schimbarea structurii bac-ului (…iar), tezele unice, scoaterea examenului de capacitate, manualele alternative si tot ce le inconjoara, scoaterea logicii din programa scolara, eternele probleme legate de salarizarea profesorilor (daca ati terminat in ultimii 6-7 ani, clar ati prins cel putin doua greve). Cred ca n-au existat de mult doi ani la rand in care lucrurile sa se desfasoare LA FEL.

Chiar daca, in general, sunt de parere ca schimbarea e binevenita acolo unde sistemul nu e optimizat, in cazul educatiei deja e ridicol. Elevii nu mai stiu de la an la an cum se vor desfasura examenele. Am facut parte din ultima generatie care a dat examenul de capacitate, pentru ca in anul urmator l-au rebranduit ca “teste nationale”, si dupa alti 2 ani s-a renuntat cu totul la idee si au aparut tezele unice. Acum, am inteles ca vor sa schimbe si bacalaureatul. Hai sa reinventam roata de cateva sute de ori, pe spatele unor generatii intregi – la ce le ne foloseste o baza generala bine construita? Pff.
Mai nou, se propune scoaterea logicii din programa de liceu. Dupa ce ca materia ocupa putin timp si nici nu e grea, vor sa o scoata. De ce? Uite-asa. Noi am avut un profesor mai excentric la materia asta, insa care a predat-o intr-un fel simplu si, well, explicata logic, Am inteles-o, am bagat la cap principiile de baza si mai incolo le-am folosit intr-o varietate de situatii. Inclusiv la examenul la logica din anul I de facultate, care chiar cerea cunostinte inferioare celor din liceu. Despre cate informatii obtinute in scoala mai pot spune asta? Nu despre analiza literara, nici despre integrale sau distributia electronilor pe orbitali :| Astia mici nu-si dau seama ca, in mod constient sau nu, logica le va folosi. Linkuri: articolul lui Vlad Petreanu , blog despre acest subiect si cauza pe Facebook.
Deja scriam articolul, imi trecuse de ieri prin minte titlul, si uite ca acum putin timp dau peste una foarte boacana, ce se subscrie perfect titlului si subiectului: la teza unica de la romana (clasa a VIII-a), la subiectul ce implica un fragment de text pe care elevii trebuie sa faca unele analize, aia care au intocmit subiectele au incurcat numele personajelor dintr-o schita de Caragiale. Numele apar incurcate numai de doua ori in text, mai precis in punctele cheie; in rest sunt corecte. Comentariu al unui profesor de pe la o scoala din Buc:
“Greşeala nu este atât de gravă, probabil a fost făcută la publicarea subiectelor. Eu cred că dacă elevii nu s-ar fi cramponat de numele de pe foaia de examen ar fi rezolvat cu uşurinţă subiectele.”
Amice, esti idiot!! Cum ma-sa sa spui ca nu ar fi trebuit sa se cramponeze de NUME?!! Toata situatia era construita pe comedia de nume! Discutia din fragment, cu atat mai mult! Ce sa interpreteze ei, atunci, cand textul isi pierde sensul? Subiectele nu le fac profii, le fac niste unii de pe la niste comitete si comitii, si nu e prima oara cand isi fac treaba aiurea sau cu nesimtire. Generatia mea a prins un subiect-capcana la bac la partea cu eseul, si copii destepti au luat 5 si 6 pentru ca cerinta era interpretabila (nu, nu ma plang pentru soarta mea, n-a fost cazul). Avand in vedere ca tezele conteaza pentru admiterea in licee, cuiva i s-a rupt tare de tot de copiii astia; atat de tare, incat nu a citit inca o data textul ala amarat, cu ochii deschisi.
Nu stiu daca incidentul de la teza unica de azi a fost un accident, sau cat se poate de planificat. Insa observ ca intamplarea a atras manifestari de antipatie fata de profesori: ca sunt niste incompetenti, ca nu le pasa, ca isi bat joc si ca nu merita salarii mai mari.
Cei care afirma asta nu se gandesc insa ca o salarizare comparabila cu restul pietei muncii ar atrage oamenii competenti in sistemul de invatamant, oameni care altfel se orienteaza spre domenii unde valoarea lor e mai apreciata. In conditiile de acum, cine vrea sa devina profesor dupa ce termina facultatea? Cred ca sunt doua categorii aici: oamenii cu adevarat pasionati de profesia asta, dar ei formeaza o minoritate. Cea de-a doua categorie si, cred, cea mai numeroasa e formata din cei care aleg invatamantul pentru ca, in viziunea lor, e mai sigur si din unele puncte de vedere mai lipsita de stres decat alte locuri de munca, si prin urmare nu-si dau prea mult silinta – de ce ar face-o?
Unii dintre voi terminati facultatea anul acesta sau la anul. Ati intra in invatamant? Ma refer la cel preuniversitar. Eu nu ma vad in postura asta dintr-o varietate de motive. Printre ele, lipsa de inclinatie pedagogica si de rabdare, ceea ce inseamna ca a profesa in invatamant ar constitui un efort special si concentrat, nu natural sau placut. Sunt dispusa sa investesc atata energie? Vorbim de un mediu care nu ma va recompensa financiar conform efortului, la care adaugam calitatea elevilor (ma gandesc acum la cei de liceu) si atitudinea pe care o au, pe care am avut-o toti, fata de profii tineri – si, sa fim seriosi, nu o sa schimbam noi o generatie intreaga… Toate argumentele astea imi spun ca acolo nu e de mine. Cred ca multi dintre voi ganditi macar pe sfert in felul acesta.
Articolul e si la votare, aici. Eu de ce sa nu fiu in campanie :) Thanks!
Poza: Ministressa de aici, textul productie proprie.
A dat un pic caldura, au rasarit miresele in parcul central din Brasov. Rasar mai ales sambata, si se pozeaza cu rondurile de flori, statuile si copacii, frumos, in iarba, fiecare cu echipa ei de fotografi – foarte interesant de privit. Cand eram mica, bunica imi spunea ca nu e bine ca miresele sa se vada intre ele, ca aduce ghinion; si romanii sunt un neam destul de supersititios. Numai ca atunci cand sunt 5 mirese in acelasi patratel verde, vorbesc si isi fac cu mana, nu mai e loc de stupid stuperstitions :) Altfel, imi imaginez cum ar juca ele scunsea pe dupa masini, copaci, invitati si inevitabil boscheti.
Fenomenul asta cu maritisul il vad si aproape de mine – colege de facultate si prietene care-s logodite si au nunta anul asta sau anul viitor… Adica, persoane de varsta mea. Nu m-ar tine sa fac asta la 21 22 de ani – sau poate nu sunt eu in the right place ca sa gandesc asa. In momentul asta vad lucrurile cu totul altfel: mai sunt locuri de vazut, experiente de experimentat, persoane de cunoscut, noutati de descoperit, riscuri de asumat. Abia pot sa port de grija propriei persoane, la care se adauga faptul ca sunt foarte egoista. Pe de alta parte…e usor sa gandesc asa cand sunt in afara unei situatii cat de cat similare cu a lor. Each in their own time!
Va las cu miresele si cu bucati din orasul asta frumos, caruia ii prinde tare bine primavara. E duminica si ne relaxam :)