Ianuarie e o luna de depresie comparabila cu toata primavara. Nu e consecinta a unui efect hormonal sau de schimbare de vreme, mai degraba toata chestia se petrece la nivel vizual. Iesi in oras, vezi decoratiunile de sarbatori, brazii, luminitele, renii facuti din becuri si ingerasii de sarma, stelele din tabla… Si te gandesti cand o sa le ia odata jos. Wtf, ce mai sarbatorim? Am asteptat cam doua luni craciunul, cand a venit parca inca il asteptam (I waited for THIS??), dupa ce am trecut de el – ok, lasa ca vine revelionuuu. Sampanie, artific, la multi aaaani, mahmureala si gata. Am facut intr-o saptamana cat in jumate din restul anului. Acum vedem ruinele, parca toate sunt niste obiecte invechite si penibile in mijlocul drumului. Ce mos craciun care da din maini, de unde reni si care cadouri?! Si de unde concediu?? Hai inapoi la munca, readaptare, “… o luam de la capat”.

Copiii se intorc la scoala, studentii la sesiune si mama mai are concediu :)) vorbeam eu, care am o vacanta continua de nu stiu cand. Chestia asta cu noul inceput e intotdeauna deprimanta. For some reason avem ideea ca ce am facut anul trecut s-a dus undeva…undeva, si deja in ianuarie incepem cu totul altceva. Parca preluam viata unei alte persoane: “hai sa vedem ce mizerii sunt si pe aici. Mama, ce de treaba!”. 

Asa ca, perspectivele pentru viitorul apropiat combinate cu ramasitele vizuale si psihice ale sarbatorilor duc la un sictir si o plictiseala de nu-i adevarat.

Mno, hai la multi ani.

Share/Save/Bookmark