“Jurnal de cămin”, coordonat de Zoltan Rostas şi Sorin Stoica, ed. Curtea Veche, 2008

Volumul Jurnal de cămin reuneşte însemnări de tip jurnal de la 24 de studenţi care locuiesc în 8 dintre căminele bucureştene. Mai bine zis studenţi care locuiau acolo pentru că, deşi cartea e publicată în 2008, întâmplările au loc în 2005. Fiecare povestitor are stilul lui propriu, perspectiva personală distinctă de a celorlalţi. Exista câteva aspecte care reapar în aproape toate jurnalele: mobilierul dezolant al camerelor, nevoia de a le renova atunci când se cazează, lipsa banilor, “totul la comun”, indiferenţa administratorilor şi personalului de pază, vânzarea locurilor în cămin şi implicit şederea ilicită a unora dintre ei acolo, mizeria din bai, lipsa de respect a studenţilor pentru ce nu-i al lor, săritul peste cursurile de dimineaţă, resourile scoase pe coridor, varietatea stilurilor muzicale care se aud în cămin, permanenţa zgomotelor.

Fiecare dintre martorii vieţii de cămin are o tendinţă generală în paginile scrise. Unii pun accentul în special pe relaţii interpersonale – de obicei fetele scriu în acest sens, făcând observaţii despre comportamentul fiecărei colege de cameră şi obiceiurile de non-gospodine. Alte fete scriu pornind de la bârfă, de la lucrurile în general rele care se întâmplă în jurul lor, sunt unii care păstrează proporţiile şi văd latura amuzantă a vieţii de acolo. Aproape toţi studenţii resimt rutina vieţii în cutiile de beton, descurajarea luată în serios sau la mişto pe care încearcă să o spargă cu ieşiri, teatru, concerte şi petreceri.

Ca om care n-a locuit niciodată în cămin, mă regăsesc în prea puţine dintre întâmplări. Am rămas însă cu o definiţie a căminului la care altfel probabil că nu m-aş fi gândit: este locul în care toată lumea e în permanenţă nemulţumită, în care puţini îşi doresc cu adevărat să fie şi de care devin dependenţi.

Un mesaj pe care studenţii nu îşi dau seama că îl trimit e ascuns în chiar felul în care au ales să îşi scrie paginile de jurnal. Cu cât citesc mai multe scrieri de tipul jurnalului, ieşite direct din mâna celor care au trăit experienţele, cu atât îmi confirm tot mai mult ideea ca scrisul e o experienţă profund personală, care spune despre tine mult mai multe decât eşti dispus să dezvălui. Mă refer aici, desigur, la scriitorii neprofesionişti, non-scriitori dacă vreţi. Scrisul liber, confesiv, trădează ticuri, slăbiciuni într-ale gramaticii ori exprimării. Mai interesant e, totusi, modul în care non-scriitorul îşi înlănţuie ideile, face conexiunile şi transmite inteligibil un mesaj. E reflexiv, îşi pune probleme dincolo de problemele pe care le are zi de zi? Are o vedere de ansamblu? Sau poate e descriptiv şi se cedează întâmplărilor mici? Încearcă să facă haz de necaz sau îşi ia situaţia teribil de în serios? Îi respectă pe ceilalţi? E arogant şi superior, corect sau măcar încearcă să înţeleagă alte puncte de vedere?

E un subiect care merită luat în seamă când vorbim de bloguri. Când m-am apucat de “sportul” ăsta, imediat se fac 2 ani, aveam mari emoţii când mă gândeam că alţii – cunoscuţi sau străini – urmau să citească, eventual să judece rândurile aruncate prin orice apăsare a lui Publish. Confortul vine cu timpul şi cu reacţiile, iar relaxarea nu face decât să ne elibereze de autocenzură. Nu contează câte detalii despre viaţa personală oferim sau ascundem atâta timp cât simpla formulare a unui paragraf dă indicii despre cum gândim, ce considerăm a fi dezirabil şi demn de eliberat în lume.

Jurnalul de cămin mi-a oferit o experienţă neaşteptat de variată în urma căreia am văzut, pe rând, toate tipurile de perspectivă şi scriitură pe care le-am enumerat. Gustul pe care ţi-l lasă stilul studenţesc e destul de amar: greşesc, nu leagă idei şi scriu ca nişte ţaţe. Mai grav este ca mulţi dintre ei studiau comunicare sau jurnalism. Cele mai plăcute texte aparţin unor basarabence şi mă tot gândesc de ce o fi aşa…