Tocmai am vazut filmul, cu emotii din cauza ca toate locurile erau libere pana cu jumate de ora inainte de ora inceperii. Pana la urma s-au strans vreo 10-12 persoane, ceea ce pentru o sala mica de la Cityplex/Eliana nu e chiar atat de rau… Sa nu uitam ca totusi era marti dupa-amiaza la ora 17 cand oamenii abia au iesit de la munca, daca au iesit, si se tarasc spre casa-mancare-televizor.

Asa, filmul.

E vorba de un regizor italian de prin anii ‘60 – jucat de Daniel Day Lewis – care e intr-o criza de inspiratie, de relatii si pana la urma de identitate. Celebritatea si asteptarile celorlalti ii provoaca un dezechilibru, devine incapabil sa lege atat un film cat si viata personala in asa fel incat ele sa aiba un sens. Haituit, pleaca intr-o escapada la niste bai (serios, bai) unde isi cheama amanta; in scurt timp e gasit de toti si producatorul ii muta la hotel atelierul cu echipa cu tot.

Totul se desfasoara in Italia, prin Roma si imprejurimi, asa ca am avut parte de niste imagini superbe atat cu zona de coasta cat si cea urbana, stradute inguste, fantani, masinile perioadei respective. Superb, din punctul asta de vedere ireprosabil.

Filmul e format dintr-un colaj de secvente de muzica si dans imaginate intercalate cu intamplari reale, a la Chicago/Moulin Rouge insa cu mai putin sens decat ele. Imi aminteste mai degraba de “stream of consciousness” pentru ca personajul isi imagineaza numerele de dans interpretate de femeile importante din viata lui: sotia, amanta, tiganca – Fergie – care i-a dansat cand era copil, mama, creatoarea de costume pentru filmele lui, actrita-vedeta pe care el a creat-o, o jurnalista admiratoare.

Per ansamblu am avut senzatia ca totul e imprastiat, ca dialogul e slab si rolul lui Lewis prea slab conturat. DAR. Scenele de dans sunt superbe, mai ales a lui Marion Cotillard (a doua) si a lui Penelope Cruz de pe la inceput, unde tipa e extrem de sexy.

Pe parcursul intregului film asteptam sa imi transmita ceva. Nu s-a prea intamplat asta in afara celor doua momente, pe care le puteti vedea ceva mai jos. Drama regizorului in impas n-a fost credibila, parca personajul n-a avut deloc adancime. Ba mergea cu amanta, ba isi cerea scuze de la nevasta, ba iar la amanta :)) Piesele nu s-au legat intre ele.

Concluzia

Nu stiu ce face ca o creatie sa transmita emotii, poveste, profunzime a personajelor, ori sa transpuna spectatorul in lumea ei trup si suflet. Vad, in schimb, cand elementul respectiv lipseste… Asteptarile mele intrand la un film cu asa o distributie - Marion Cotillard, Penelope Cruz, Dame Judi Dench, Nicole Kidman, Kate Hudson, Sophia Loren si desigur Daniel Day Lewis pe care mi-l tot aminteam in excelentul rol din Gangs of NY - erau cu siguranta mai mari. Cu atat mai mult cu cat era vorba de regizorul lui Chicago, film tare fain (hmm, tangoul din inchisoare…genial!)

Cu ce am ramas? Cu imaginea Penelopei, so damn sexy.

Si a lui Marion, foarte Audrey Hepburn-like pe alocuri.

Complet subiectiv si cu intarziere…

Cu imaginea Martinei Sablikova castigand aurul la patinaj viteza pe pista lunga, la 3000 si 5000 m. Tipa era oricum multipla campioana mondiala, dar victoriile de la JO au fost impresionante. A fost interesant de urmarit o tipa subtirica invingandu-le pe cele musculoase :)

Cu Johann Olsson, care a fost mereu la 15-20 de secunde inaintea tuturor in cursa de ski fond pursuit 30 km. Pe ultimele sute de metri a fost intrecut de alti 2 sportivi intr-o curba in care intrase prea tare, dar el a fost foarte fericit ca a luat bronzul. Cursa a castigat-o colegul lui de echipa mai tanar, Hellner.

Cu rezultatele romanilor la competitiile de bob pentru 2 persoane: baietii au terminat pe 11 iar fetele pe 15. Proba e formata din 4 coborari. E impresionant ca au terminat pe locurile astea fiindca pista aia i-a rasturnat pe multi, indiferent cat de campioni sau de nemti erau :) La asta se adauga faptul ca s-au aflat in compania unor natiuni care cheltuie multe milioane de euro anual in cercetarea aerodinamicii echipamentelor de bob. Ai nostri abia daca isi permit un bob – si doamne fereste sa strice vreun set de patine…

Cu convingerea ca “cea mai dificila, complicata si periculoasa pista din lume” e o idee foarte proasta. De-a lungul competitiilor s-au accidentat, au abandonat sau au renuntat de bunavoie la participare – nu uitam, vorbim aici de jocuri olimpice, nu la campionatul local de X – de teama sa nu pateasca accidentari urate, sau mai rau.

Cu placerea de a urmari cam orice fel de patinaj viteza :D Abia astept sa se desfasoare in Bv campionatul de patinaj short track pt juniori (parca asta era), dar mai am de asteptat cateva luni.

Pozele cu sportivi sunt luate de pe vancouver2010.com , cea cu Whistler de aici.

După cum ziceam anul trecut, sărbătoarea asta chiar îmi place.

De cand am început să primesc mărţişoare le-am tot strâns. Nu ştiu câte sunt, poate vreo 30 de toate felurile. Ştiu că atunci când le primeam le ţineam evidenţa, unde mai pui că era un soi de concurenţă tacită între fete: care primeşte mai multe… Băieţii au fost mai generoşi în clasele primare şi în generală, probabil sub influenţa mamelor.

În fiecare ciclu din ăsta de şcoală era în fiecare an cel puţin câte un băiat care oferea mărţişoare tuturor fetelor din clasă – de obicei în număr de ~20. Fetele obişnuiau să-şi ofere şi între ele micuţele cadouri – nu ştiu de unde a pornit practica asta, poate din cauza numărului mic de băieţi :)

Cred că e o perioadă foarte mişto pentru profesoare. Mă gândesc ce colecţii or fi având ele pe acasă, de la cele mai frumoase modele până la cele mai kitschoase, în funcţie de posibilităţile părinţilor  copiilor.

Revenind la colecţie – am găsit-o de curând, mai precis prin decembrie când am schimbat patul (cutia în care le ţin era în sertarul patului). Azi mi-am ales 12 dintre ele care îmi plac cel mai mult, primite cam între 1994-2008. Uau, 14 ani. Simt cum îmbătrânesc  întineresc :)

În ordinea din galerie:

• 1 iepurele bătrân: primit de prin ‘95 de la un băiat care îmi plăcea. Plus, e SO cute (iepureleee) :D
• 2 inima din ceramică: 2005ish, un porţelan solid şi foarte frumos finisat. E starul colecţiei, îl ador atât pentru aspect cât şi pentru că vine de la cineva…
• 3 the fluffies: n-am înţeles niciodată conceptul modelului ăsta dar îmi place blăniţa aia naturală. Am primit de-a lungul vremii vreo 4, toate înainte de 2000. Probabil aşa era moda.
• 4 hornarii: motiv clasic. Mă mir că am numai 4. Cel din dreapta aparţine de dedicaţie.
• 5-7 fluturii: primul e de prin 2003, confecţionat dintr-un gips, cu mult înainte de trendul handmade. Al doilea e pelicula de vopsea pe cadru metalic fin, al treilea din pene. Câta varietate pentru un singur motiv :)
• 8 negresa: sunt convinsă că pe vremea aia nu mi s-a părut nimic ciudat (hm, ‘97, ‘99?) dar acum îl văd ca micul mărţişor politically incorrect :)
• 9 flori uscate in solid: un fel de imitaţie a chihlimbarului, realizată în plastic. E şi asta o întreagă categorie din colecţie; cel de aici e primit în 2007. Îmi place fineţea florilor din interior…
• 10 a lil’ birdie: small, fluffy and cute. Am mai avut câteva, mai mari, dar le-am ciufulit to death.
• 12, 13 coşuleţele: primul e făcut dintr-un’ capac de ghindă’, al doilea într-o ţesătură tare migălos aranjată în forma respectivă.  Iar, floricele uscate :) Deja e un pattern.

imaginea de aici

V-aţi gândit vreodată ce suntem noi? Pai, se pare ca suntem niste perversi.

Scriem pe (unul sau mai multe) bloguri, care twitterim, shareuim linkuri, citim zilnic zeci de articole din multe domenii şi din multe zone ale internetului, le colectăm pe cele mai interesante… E important sa fim primii care nu numai că descoperă, ci şi dau mai departe o noutate.

In alte cuvinte, facem tot ce vrem din/cu informatiile – deci practicam infornografia. Nu ţi se pare, termenul chiar e o combinaţie între informaţie şi pornografie şi se referă la plăcerea – dusă până la dependenţa – de a manipula informaţii.

Cum stii ca esti unul din ala?

Dragă cititorule: dacă îţi place să vezi ce cred alţii, să iei informaţii de unde apuci, dacă ele atunci cand iti plac le transmiţi mai departe, adaugi un bookmark ca să ştii unde să te întorci data viitoare, cauţi avid informaţii în detaliu despre orice şi te simţi satisfăcut & mai bun după ce le găseşti, dacă având senzaţia că ai descoperit o gaură mai rotundă în gogoaşă twitteresti/bloguiesti imediat şi e important pentru tine să fii primul care o face, dacă însoţeşti mereu relatările despre orice se întâmplă în jur cu poze, dacă ştiai totul despre cuvântul “infornografie” de ani de zile şi, nu în ultimul rând, dacă citeşti rândurile astea (şi eventual ai în minte cel puţin alte 2 locuri unde ai văzut subiectul) e cazul să recunoşti că eşti practicant de infornografie.

Nu-i nimic, şi eu sunt. E un club mare.

Şi probabil suntem mereu la un pas de infomanie, supraaglomerare informaţională, care mai nou e o afecţiune cu acte în regulă.

Prezenţa lui pornografie în combinaţie o fi trimiţând la ideea de “sexual thrill”, dar mă gândeam la alte sensuri pe care le presupune, aplicabile în special în online:

• că reflectă o nevoie fundamentală – în cazul ăsta, cea de a şti
• că e un tabu, deci condamnabil social – vechea imagine de geek care e toată ziua pe internet, care scrie pe blog şi pe twitter, gen “n-ai viaţa/get a life”
• abundenţă şi varietatea
• că orice formă de informaţie îşi va găsi un public, admiratori şi practicanţi

Asa ca fiti cuminti acolo, in internetul mare! Sau daca nu puteti sa va abtineti, aveti grija :)

Nu se termină niciodată lista de probleme, evenimente, non-calităţi umane motivate prin celebrele sintagme:

Numai în România se poate întâmpla aşa ceva.

Eşti în România, la ce să te aştepţi?

Nu mai pot să văd scuza asta. Am văzut că în special persoanele mai tinere [decât mine] folosesc argumentul ăsta non-argument pentru a oferi o explicaţie sau o concluzie.

De ce nu mai pot?

Fiindcă că denotă lene în gândire.

Fiindcă că e o scuză pentru propria lor lipsă de interes, pentru faptul că nu învaţă la şcoală şi copiază la examene, cumpărându-şi apoi licenţa: “de ce să mă stresez eu atât când cu 120 de euro colegii mei exhibits A through M o să aibă o lucrare frumuşică fără să citească o pagină? Oricum nu poţi face nimic fără pile.” – eterna scuză a pilei, subspecie a celor două de mai sus.

Fiindcă e o gândire nocivă, atât personal pentru cei ce o exercită cât şi la nivel de societate. Convingerea că trăieşti într-o ţară de căcat în care nu ai cum să schimbi nimic – “poate dacă ai fi fost în Germania…” – nu poate duce decât la suficienţă, lene => eşec => ţi se confirmă faptul că ţara e de rahat şi te feliciţi pentru că nu ai încercat nimic. Nu vei protesta faţă de nimic şi vei face mişto de cei care ridică un glas încercând să provoace o reacţie şi poate o schimbare. În Germania ţi-ai fi dat silinţa pentru că aveai pentru ce, zici? Dar oare dacă faci un experiment şi îţi dai silinţa aici ce se întâmplă?!

Fiindcă nu-şi mai pun probleme, nu caută un sens în ceea ce se întâmplă – fie că e vorba de politică, deszăpezire sau comportamentul vânzătoarei de la chioşc. Citeam pe blogul unei fete de 17 ani că nu înţelegea spiritul de turmă. Articolul era compus din “ideea” de bază “nu înţeleg! De ce, de ce, de ce?” + explicaţia cu ţara. Multe comentarii “concluzionau” una din celebrele scuze. Păi când nici nu faci efortul să duci o curiozitate măcar 3 paşi mai departe pe Wikipedia cine are de fapt o problemă?

Când nu eşti în stare să găseşti alte explicaţii pentru ceea ce se întâmplă aparent neplăcut în jur şi dai în absolut orice împrejurare vina pe ţară, uneori fără să ai habar ce se întâmplă în alte părţi ori care-s cauzele care stau la baza situaţiei pe care o judeci, se cheamă că eşti ignorant, aşadar problema e la tine, nu la nivel macro.

Putem să discutăm la infinit despre chestii cu denumiri pretentioase de genul erorilor de atribuire şi a profeţiilor de autorealizare, a constantei comportamentului oamenilor, a nivelului omogen de prostie pe planetă dar dacă am şi convinge pe cineva de ceea ce spunem ar însemna că îi facem să gândească. Doamne fereşte să facă aşa ceva în ţara asta de rahat.