Follow The Yellow Brick Road to discover new and fascinating things…

Azi dimineata pe la ora 9.30 m-am extras din casa sa merg la un curs care incepea pe la 10. Mergand spre statia de tren, am vazut ca peste noapte rasarisera niste santuri si niste muncitori care umblau pe la ele. Erau vreo 4, cu cateva utilaje portocalii – tind sa cred ca asta e culoarea universala a lucrarilor in-vazul-lumii. Nu m-am uitat prea mult la detalii ca ma grabeam sa prind trenul (l-am pierdut asa ca am asteptat 25 min…that’s another story. Si cum proful de la cursul asta stie cum ma cheama, de unde sunt etc pt ca intarzii mereu – yet another story). Asa…muncitorii. Pai faza e ca ei chiar munceau. Nu se uita niciunul la nori, la trecatori sau sa se relaxeze la o bere/apa/cola/alCOOLA. Buuun, asta era la noua juma’ dimineata.

Am avut o zi mai lunga, dupa curs, mers la International Office, unde o secretara foarte simpatica - stiu ca la noi e contradictie in termeni, but BEHOLD! – mi-a luat foaia ce o aveam de completat, m-a intrebat fiecare detaliu (Transylvania Uni? Brasov? Sociology?), dupa care s-a oferit sa trimita docomentu’ prin fax la rectorat la noi. La sfarsit mi-a dorit o zi buna. Toate intr-o engleza impecabila. Yes.

M-am intors in CSS, aka corpul in care habiteaza sociologia. Si fiindca imi caram laptopul dupa mine, am zis: hai sa merg la nenea cu IT-ul sa imi instalez si eu ce trebe sa pot sa intru pe net pe reteaua wireless a universitatii. Cobor in subsol, unde sunt 2 sali cu computere cu acces la internet non stop, 24/24(acces pe baza contului de student, noaptea intri cu Student ID card) si alte vreo doua unde  poti sa stai sa citesti, sa vii cu calcul propriu etc, masute cu veioza…en fin. Intre cele doua cu calcuri, un birou miiic, pe usa scria “IT assistant” sau asa ceva. Era bizi. Ma uit in jur – pe zid intructiuni de instalat minunatia pe PC si pe Mac. Buun. Deci bagam usb in gaura si facem ce zice. Ma vede ca vreau sa incep operatiunea, ma intreaba: “e ok, te descurci?”, io “da, acum incep”. Instalez una alta, reboot. Nu merge. “Nu merge!”. Vine omu, pulls up a chair,hai sa vedem, incepe sa butoneze…ma rog, o chichita. “Mersi mult”, “Cu placere, o zi faina!” mersi la fel… Paranteza cand te gandesti la IT technician ai un derivat de Bill Gates in cap, sau in orice caz nu chiar un Brad Pitt. Well, I got Brad Pitt…Acu vreo doua saptamani, Amy a avut un Brad Pitt sub forma de instalator. Wonderful country!! J

Pe la 16.30 “counselling” pt materia aia de dimineata, in care isi da ok (sau nu) referitor la eseul pe care vrei sa il faci. Freaks me out again “Romania, right? Brasov?” “Da nene. Io. On time for once”. Nimic de povestit aici. Dupa aia cu niste prieteni  am gasit o alta sala de compuri cu acces la internet, unde am cautat stuff to do pt weekend. Pana pe la vreo 6 si ceva cand a venit un nene sa incuie sala. 

Ma indrept spre Norreport. Trenurile spre casa, vreo 2 anulate. Le shit. Ai crede ca am stat mult dupa urmatorul…well cam 20 min. Si nu, nu era plin, ca deja era aproape 19 si rush hour trecuse. In tren…ca in tren: oamenii asculta muzica la casti, citesc, umbla prin leptop, fiecare cu ce are la el. Si am vazut ca isi cam cara carti dupa ei, d-alea de 500 de pagini, ca se plictisesc pe tren. Daca iti uiti cartea gasesti reviste (una daneza si una suedeza, lunara, editate de companiile de tren) sau ziare, moca. Automate de cafea sausucuri…Ai priza si jack pt casti pt fiecare scaun, daca te-au lasat balta tehnologiile. 

Pana ajung in statia mea se face cam 19.25 banuiesc. Afara intuneric bine, frig dar  nu extrem, vant dar nu extrem. Ma gandeam, carand in continuare la leptop, ca o sa scriu in postul asta despre muncitorii care munceau – mai vazusem asa ceva si in alte ocazii. Imi imaginam eu ce scriu… si trec pe langa locul unde se lucra. Ma rog, niste marcaje…si pe o straduta in stanga muncitorii inca munceau! Nu se uita niciunul la stele, sapau, se dadeau cu utilajul portocaliu…in fine nu stateau. Au toata stima mea J

Am ajuns pe Yellow Brick Road inapoi acasa. Eu la mine si voi la voi. And so, another part of Mici diferente ends. Poate mai urmeaza altele, poate nu… Who knows?

:)

GATA. Nu ma mai joc frumos, luati de aici! Play it LOUD!!

Block Rockin Beats!!!

Hey Girl Hey Boy!!!

Midnight Madness!!

si-un pic de Moby  - I’m in love

Mentalitate daneza: ne facem treaba, nu incercam sa iesim in evidenta si sa aratam cat de tari suntem, chiar daca suntem, nu aratam ca vrem sa fim lideri si nu vfrem sa impresionam pe nimeni. Teamwork.

Mentalitate romaneasca: tre’ sa fii special, bun si sa le arati tu lor.

Nu stiu care e mai bine. Doar remarc.

0.45. Norreport. ultimul tren spre Helsingor, adică ultimul pe care puteam sa îl iau. Pe peron 10 persoane. 3 dintre ei încep sa râdă, sa facă mişto şi sa pe împingă. Trenul venea. Cu câţiva metri înainte sa ajungă în dreptul lor unul dintre cei trei îl prinde pe altul in braţe şi pe face că îl aruncă în faţă trenului, ala chiar era pe jumate in afara peronului. Idioţii naibii. Cât de tampit trebuie sa fii sa faci astfel de glume!!

Conductorul a oprit trenul, nu i-am văzut expresia dar cred că s-a speriat bine. Trenul nu ajunsese nici la jumatea peronului. A pornit iar şi s-a oprit unde trebuia. Nu ştiu dacă ăia doi îşi puseseră în minte sa oprească trenul, asta fiind probabil în cazul asta ambiţia vieţii lor, dar în orice caz AŞA CEVA NU SE FACE.

Reacţia mea a fost cu atât mai puternică pt că de când eram mică aveam o teamă faţă de trenuri. De la frica pe care ţi-o bagă părinţii în tine că vezi că vine trenul, la vagoanele alea albastre oribile, in care te urcai făcând alpinism pt că treptele erau puse imposibil de sus, mirosul de fier şi jeg care te primea în vagoane, mai ales alea de personal si accelerat. Mizerie, zgomot, scaune din imitaţie de piele care îţi scârţâiau suspect când te aşezai. De veceuri nici nu menţionez. Dagadang-ul pe care îl face trenul pe şine. All in all o experienţă dizgraţioasă. Astea sunt amintiri din copilărie, acum personalele şi acceleratele sunt la fel… Dar a rămas senzaţia. Plus, ideea că impactul cu un tren e iremediabil, mai mult decât orice altceva.

Acum circul zilnic cu trenul şi e perfect atâta vreme cât sunt în el şi nu pe lângă el. Am sa fiu freudiană şi o sa zic că precauţiile repetate ale alor mei, combinate cu insistat foarte mult pe tema asta, şi mai ales că eram un copil foarte foarte influenţabil şi impresionabil au dus la faptul că acum sunt un adult cu multe temeri şi chiar unele frici care dacă apare un element nedorit poate sa treacă în atac de panică. Adică dacă se joacă cineva cu nervii mei. Cum cu făcut idioţii ăştia în seara asta. Şi dacă eram conductorul trenului, probabil mă dădeam frumos jos şi la revedere. Ia impingeţi voi la tren dacă sunteţi aşa deştepţi.

(multe bipuri)

“Luana!” “Care?”

Cand la 21 de ani poti sa zici ca esti prieten cu cineva de 10 ani, e o chestie. Ei, dar noi ne stim de mai mult de atat: 10 ani si 2 saptamani ;)

Pe Lua am cunoscut-o in clasa a 5-a, cand nu mai puteam de bucurie ca mai avea cineva acelasi nume ca si mine, si mai ales in aceeasi clasa. Prietenia adevarata a inceput, culmea, prin liceu, cand nu ne mai vedeam in fiecare zi (eram la licee diferite) si incepeam sa ne cunoastem altfel. De fiecare data cand mergeam impreuna undeva si ne prezentam, oamenii ori nu credeau ne cheama asa pe amandoua, ori ne intrebau daca suntem surori. What? :)) Si asta s-a intamplat destul de des, ca sa vezi cati oameni au probleme cu logica. 

Then, ZDRANG: “plec in US”. “de tot?”. “mhm”. Ups. Stiu ca ne-am zis bye bye i parcul central, stiu exact si locul. Ii facusem cu Paula, Raz si Zoe parca un caiet in care am pus glume, poze si…CD-uri cu pozele de la chefurile pe care le-am facut impreuna. (Nu stiu daca il mai ai, Lu! Vreau si eu pozele alea vechi :P) 

Acum cea mai mare parte a comunicarii dintre noi se desfasoara pe messenger, adica ceea ce se intampla cu toti prietenii aflati la distanta. In medie ne vedem cam o data la un an. Dar tot reusim sa ne tinem la curent, nu atat cu day-to-day stuff cat cu ideile, ambitiile, frustrarile, fericirile fiecareia :)

Aseara ne-am dat seama ca s-au facut 10 ani de cand ne cunoastem. <i>peste</i> 10 ani :)) Ocazie cu care am recapitulat ca toate cunostintele fiecareia au auzit cel putin o data despre cealalta Luana; ca daca nu facem fix ce avem chef acum, nu o sa mai avem cand; ca marriage and kids are an option for later. Si ca zicerea anului e “WE’LL SEE”/”YOU NEVER KNOW”. Ah, si ca suntem amandoua cam in plop dpdv financiar…asa ca mergem direct acasa :)

O sa ne vedem iar pe 13 decembrie, aici in Copenhaga, dupa care pe 20something plecam impreuna in Ro de sarbatori. It’s going to be awesome. Acum un an nu mi-as fi putut imagina asa ceva. Lu, you’re the bestest ;)