Un oraş ce se doreşte liber, autonom şi independent de Copenhaga şi de restul lumii, cu structura, principii şi legi proprii. Eu le zic new wave hippies. Locul lor e un parc din centrul oraşului, un loc destul de extins, cu construcţii permanente dar şi căsuţe mici din tot felul de materiale, plastic, lemn, sticlă, colorate cu graffitti. E aproape inexplicabilă existenţa lor acolo, mai bine zis faptul că sunt acolo de nişte ani. Ieri au aniversat 37 de ani de existenţa, cu multe scene cu concerte cu profiluri diferite. În mulţimea de oameni de acolo vedeai şi pe cei care aparţin acelui loc, după îmbrăcăminte şi familiaritatea cu care se comportau, oameni maturi veniţi acolo cu copiii, şi adolescenţi pe care îi suspectez că merg acolo ori de fitza, ori ca să găsească droguri într-un mediu în care sunt trecute cu vederea. Şi da, majoritatea celor care fumau nu aveau ţigări ci joint. Nimeni nu pe ascundea. Drogurile grele sunt cică interzise şi de regulile comunităţii, cred că mai mult datorită presiunii externe, in trecut aveau loc raiduri ale poliţiei şi de 5 ori pe zi. 

Practic poţi să defineşti Christiania ca o comunitate alternativă, să-i zic aşa, pt că refuză principiile vieţii moderne, consumismul şi limitarea libertăţii prin constrângerile lumii postmoderne. Sunt liberi acolo, fac ce vor şi sunt fericiţi aşa izolaţi. O prietenă era total fascinată şi zicea că i-ar plăcea să trăiască acolo şi să se bucure de atâta libertate. E şi asta o varianta dacă se potriveşte gândirii tale, dacă eşti un spirit extrem de liber şi necompetitiv şi vrei să-ţi trăieşti viaţa în pace deplină.

In ce mă priveşte, cel puţin în prima faza mă simţeam incomod acolo. Nu este genul meu de loc sau stil de viata cu care sa mă identific. Sunt un produs al lumii în care am trăit, sunt învăţată cu anumite principii, vreau sa fac în viaţa nişte chestii care aparţin absolut de lumea asta capitalistă nenorocită, cu toate mizeriile ei, societate de consum, globalizare, scară de valori inversată şi aşa mai departe :)) nu m-aş vedea nici într-o mie de ani sub formă de hippie cu vreo 5 copii şi trăind paşnică pt restul de 50 de ani sau câţi or fi. Poate imaginaţia mea nu funcţionează aşa de bine sau sunt a spoiled capitalist brat, dar asta e…şi mă simt ok pt că ştiu ce vreau şi unde vreau sa ajung. Pe de altă parte, dacă ţi pe potriveşte modul asta de viaţa, go ahead and do it, până la urmă asta înseamnă libertatea de a alege.

Tocmai pentru că reprezintă o anomalie, Christiania este celebra in lume şi atrage mulţi turişti, lucru benefic pt comunitatea de cam 900 de oameni care trăiesc acolo. Ştiam de oraşul liber dinainte sa vin aici şi am avut o oarecare reţinere faţă de el, probabil reticenţă faţă de ceva diferit faţă de ceea ce cunosc. Acum mă bucur că am mers, a fost interesant sa îi văd mai ales pe localnici, care păreau unui fericiţi in lumea lor. Alice a spus ceea ce gândeam toţi, bănuiesc: “they do mate a lot, don’t they?”. Asta datorită mulţimii de copii pe care îi vedeam. Cele mai simpatice au fost două fetiţe care aveau o sfoară legată de 4 beţe, pe care o scufundau într-o galetusa de plastic,apoi o ridicau in aer şi fugeau cu ea contra direcţiei vântului. Câteodată le ieşeau nişte baloane imense, care aproape mereu se spărgeau înainte sa se desprindă de sfori. Erau total fascinate de jocul asta, nu le pasa absolut deloc de oamenii care treceau pe lângă ele sau care încercau sa le pozeze. Copiii Christianiei, care probabil urmează sa crească acolo, după regulile comunităţii.

Nu am facut alte poze pt ca pe cladiri era semnul “interzis fotografiatul” si nu vroiam surprize. Dar all in all, Christiania e cu totul alta lume fata de exterior. Cand intri, pe “poarta” scrie numele comunitatii, dar cand iesi scrie “You are now entering the EU”, poate exprimand cel mai direct libertatea si independenta celor care au ales sa traiasca acolo

Nu cred că are cineva dreptul sa spună dacă ceea ce fac ei e corect sau nu. 

Mai multe despre Christiania pe site-ul lor oficial si pe articolul Wikipedia.

state-of-the-art, galeria spre metrou

Mergând spre Christiania, a trebuit sa iau metroul din acelaşi Norreport cu care deja m-am obişnuit. Coborând din staţia de tren către cea de metrou, pe unul dintre coridoare, era un om care cânta la acordeon, mai închis la faţă decât danezii, asta e clar. Mă gândeam…oare… Nu l-am întrebat şi am mers mai departe. Dar curiozitatea a castigat, m-am întors din drum, i-am aruncat o monedă de o coroana şi l-am întrebat “România?” şi a răspuns “…da” cu o oarecare ruşine în glas. O-a întrebat dacă sunt turistă, i-am zis că-s studentă şi am plecat, trebuia sa mă întâlnesc cu oamenii în Christiania.

Mă gândeam că mi-ar fi plăcut sa îl mai întreb câte ceva – de ce a venit aici, dacă face asta pt că are nevoie sau pt că e cel mai uşor sa câştige bani, dacă e un “job” permanent sau il face câteva luni pe an, dacă şi-a lăsat şi el familia acasă ca alte mii de români sau ţigani, cât de des merge în ţară, câţi mai sunt în grupul lui şi dacă ia avionul când merge…-sunt multe lucruri pe care le poţi întreba şi dpdv profesional ar fi fost interesant. Pe de altă parte mă gândeam că o sa îl găsesc acolo oricând o sa am chef de taclale, pt că probabil omul acolo îşi face programul în fiecare zi la ora de vârf, când oamenii stau efectiv la coadă la metrou, chiar şi până la al treilea tren. (Numai că vin din 2 în 2minute, aşa că nu e problema.)

De mai multe ori, văzând oameni făcând ceva asemănător. cantand sau cersind in alte feluri, mă gândeam dacă sunt exporturile patriei sau nu, dar e prima oară când chiar întreb chestia asta. Aproape că mi-e teamă sa aflu. Nenea asta era ţigan, dar asta nu contează atâta timp cât vorbeşte română şi e din România.Unii oameni fac diferenţa între români şi ţigani, unii nu… Fiecare cu cât poate dar de cele mai multe ori oamenii îmi cer sa le explic nu atât diferenţa cât provenienţa şi de unde vine confuzia. Şi e bine că preferă sa se intereseze decât sa rămână cu preconcepţiile. Dar până la urmă suntem sociologi şi trebuie sa comunicăm lucrurile astea, şi faptul că provenin cu toţii din culturi atât de diferite chiar ajută.

Later Edit

pt ca iutub nu vrea sa redea altfel decat la el pe site…melodia e Ordinary People de John Legend.

Cu siguranta te regasesti in versuri, macar cu  o intamplare din viata. Tipul are o voce exceptionala, pianul  suna foarte misto si melodia e optimista :)

Fara legatura cu realitatea si orice presupune ea. Si in acelasi timp ireal :) Sau ideal. Hai ca visez deja…

E ceva trecator prin definitie. Dureaza cateva momente sau cateva zile. Nu poti fi fericit in continuu timp de o viata intreaga. Pentru mine fericire a insemnat, azi, o plimbare prin oras si descoperirea de lucruri noi. Fara sa-mi propun sa ajung undeva, am inceput (iar) sa ma plimb, initial cautam ceva, apoi am ajuns la o cladire, care mi-a amintit de Nyhavn, care m-a dus la o inghetata excelenta si la noul Teatru de la capatul Nyhavn-ului.

De unde se vedea Opera noua, o cladire foarte interesanta si pe dinafara, si pe dinauntru. Problema e ca nu exista pod intre cele doua maluri ale canalului , adica intre teatru si opera, cel mai apropiat fiind muuult mai departe decat simti nevoia ca sa te duci, sa te intorci, sa te duci si iar sa te intorci. Oamenii sunt insa simpatici, si au facut un autobuz* intre ele J M-am urcat intr-unul din ele, si am avut parte de o mica plimbare pe canal: pana la Black Diamond (biblioteca regala, cladirea noua) si inapoi la opera. Senzatia de a te plimba lenes pe apa m0a relaxat total, si mi-am amintit cat mi-am dorit sa fiu aici, de ce sunt aici. Mi-am dat seama ca atunci cand o sa fiu mare, vreu un job care sa ma trimita o luna pe an in cate-o alta tara din lumea asta.

Cand m-am dat jos m-a uimit cat de mare era de fapt cladirea. Nu puteam intra in ea, era inchisa, dar din extrerior se vedea interiorul, un spatiu aerisit, luminos si la etaj se vedeau 3 globuri mari, rosii, din fragmente de sticla. Plimbandu-ma am descoperit o parte a orasului in care nu am mai fost pana acum, o parte in care nu vezi turisti, abia daca vezi cateva persoane pe strada. Toate astea mi-au dat o stare de fericire, zambeam si evident faceam poze. Ador sa ma plimb, cu castile in urechi, pe unde ma taie capul. Preferabil singura, sa nu trebuiasca sa gandesc la ce nu am chef, sa fac conversatie de dragul conversatiei sau sa urmaresc binele comun. Sunt in esenta egoista. Cu totii suntem asa, dar poate nu recunoastem intotdeauna nici fata de noi.