CIteste aici, zice mai bine decat as putea eu. Mi-ar lua 3 pagini. 

By Baghy.

El e Brin. Co-founder of Google, Sergey Brin.  Nu scrie despre ce face el in fiecare zi la serviciu, ci despre alte aspecte ale vietii lui, si nici nu posteaza in fiecare zi. E interesant de vazut ce are un asemenea om de spus. 

Am dat accidental peste blogul lui si am mai citit cate ceva despre companie intre timp; pana acum cam ce stiam despre ea era: motor de cautare, Gmail, G Earth si maps. Zilele trecute mi-am zis hai sa vad ce-i aia Google Chrome mi-a placut. E tare interesant rezumatul pe ultimii zece ani (ce usor de facut pare:) ), unde au trecut si farsele pe care le-au facut in fiecare an de 1 Aprilie. Farse pe scara mondiala :)

Si mai impresionant e numarul de URL-uri indexate si in ce hal a crescut numarul lor de la an la an. Am mai aflat de o gramada de alte chestii pe care le ofera. I like Google. Si totul a inceput de la asta, acum 10 ani. 

Acum Google ofera pentru iGoogle teme concepute de artisti si designeri. D&G si Gucci printre altele, aviz amatorilor ;)

Uneori ti-o iei de la trecut.

Iti trebuie un singur detaliu, o culoare, un cuvant sa te trimita spre vremuri mai fericite, sau vremuri mai triste, sa-ti faca ziua perfecta sau sa ti-o strice iremediabil. Sa transforme ceea ce simti asa incat sa-ti vina sa te urci pe pereti, sau sa imbratisezi pe toata lumea care-ti iese in cale.

Sau poate sunt eu prea colerica.

Suntem invatati de mici sa fim nemultumiti.
Ca jucariile celorlalti sunt mai mari si mai noi, ca prietenul/a amicei/ului zambeste mai frumos, ca masina vecinului merge mai tare… Vrem mai mult. Ceea ce nu e rau – asta e pana la urma esenta omului, asta determina evolutia, perfectionarea. Dar de multe ori asta da in invidie sau in hipercritica, sau in amandoua simultan.

Acum am inceput sa observ comportamentul asta, mai ales pe discutiile pe marginea postarilor din bloguri. “Asta numai la noi se poate intampla” . Incep sa cred ca asta e o chestie tipic romaneasca. Nu suntem niciodata multumiti cu ceea ce suntem, cu ce avem sau cu ce am realizat, dar nici nu luam masuri sa ne imbunatatim conditia. Nu ne punem in miscare spre a construi ceva, ci spre a distruge, insa fara a avea un alt raspuns, o solutie mai buna. Nu propunem nimic in locul a ceea ce demontam.

Criticam manelele, manelistii, valorile si stlul lor de viata, dar uite ca au devenit semnificativi numeric, asa ca atitudinea s-a transformat in ura fata de jumate din populatie. Nu ma intelegeti gresit, nu imi place genul muzical si nici stilul de viata, de imbracaminte sau orice altceva; dar fenomenul e generalizat. Ar fi benefic daca am putea gasi o cale de convietuire. Efort bilateral, bineinteles, fiecare lasa cate putin. (Utopie, nu? Stiu.) Ma intreb unde o sa se ajunga. Orisicum, dpdv cultural, ne-manelistii tin sa se departajeze de manelisti, deci avem doua tabere (asta vorbind in termeni absoluti, puri). Parca aminteste de imaginea taberelor din Gangs of New York…

Unde vreau sa ajung cu asta? Ca ne bazam existenta pe critica si pe negare, nu pe intelegerea diferentelor. Pana la urma traim intr-o lume diversa, si tocmai in diferentele dintre noi gasim subiecte de discutii si puncte de interes. Pentru ca eu sunt alb, european, crestin si imi place muzica pop nu inseamna ca sunt mai presus de alte rase, credinte, preferinte. Una  sa fi mandru de originile tale, alta e sa fii arogant, xenofob si sa dispretuiesti tot ce nu corespunde criteriilor tale. Less hate, more embrace of diversity. Nu inseamna renuntarea la principii, inseamna toleranta si curiozitate as opposed to radicalism si ignoranta.

Romanii sunt o natie ciudata. Alte popare sunt etnocentrice: isi respecta cultura, istoria si originile, sunt mandri de ele si le mentin vii, protejandu-le de influente exterioare sau cel putin pastrand the core values, fiindca nu pot sa o pastreze intacta. Romanii, dupa cum ziceam sunt o alta specie: sunt xenocentrici. Orice cultura, obicei, sarbatoare straina e mai buna decat una romaneasca. Suntem o natie de complexati. Nu stim, nu suntem invatati de mici sa respectam ceea ce are cultura noastra de oferit. Nu ma refer nici la patriotism, nici la o viziune inchisa. Dar incearca sa iti cunosti cat de cat tara si cultura. O sa vina o zi cand un strain o sa se intereseze despre Romania – si e posibil sa nu iti treaca prin cap nimic relevant. How embarrasing would that be? La fel de jenant ca o prezentare exclusiv negativa. In acelasi timp ne revoltam si nu ne convine cand strainii au o imagine proasta despre noi. Daca noi nu credem in produsul pe careil vindem, cum sa convingem pe altii ca merita incercat si apreciat?

Poate textul vi se pare pe alocuri contradictoriu. Dar gasind un echilibru intre respectul fata de propria cultura, credinta,origine si cel fata de culturile, credintele si originile celorlalte natii, fara se ne consideram fie pe noi, fie pe altii, inferori, ajungem la moderatie. Bingo.

Cateodata imi amintesc. Cateodata retraiesc momentul. Nu o sa pot trece niciodata prin locul acela fara sa imi amintesc. Mi s-a rupt legarura cu realitatea in momentele alea. Si mi-a luat luni de zile sa constientizez. Asa se intampla cand te loveste in moalele capului o realitate la care nu te asteptai. Mintea mea inca refuza sa inteleaga intru totul, si inca percepe nimicul de acum cu ceva-ul. Am avut noroc atunci cu cineva alaturi. Si cu inconstienta. Si cu anularea sentimentelor si simturilor. Nu mi-am propus atunci sa nu simt dar a fost felul meu de a reactiona, de a ma interioriza, cand toata lumea in jurul  meu se manifesta. Abia acum cred ca se proceseaza in adancurile constiintei ceea ce a fost. And it’s scary. Dar nu am cum sa evit, asa cum nu am ce sa schimb, asa cum nu are rost sa regret sau sa invinovatesc ceva sau pe cineva. Nu a depins de nimeni. Ideea e sa accepti in asa fel incat sa poti sa mergi mai departe. Working on it.