De ordin lingvistic si vizual. Lucrurile pe care suntem invatati de mici sa nu le mentionam, pentru ca sunt urate, obscene, offensive, ar putea sa deranjeze, nu suna bine sau, ca sa corespunda si gandirii astora ca mine – provoaca in minte imagini de care ni se face si anume scarba. De cele mai multe ori lucrurile de nementionat sunt cele mai banale, pur si simplu lucruri pe care la facem cu totii. Atunci, de ce ne e rusine sa discutam despre ele?

De ce sunt femei care ajungand intr-o farmacie…nu, mai bine intr-un supermarket se inrosesc si incearca sa ascunda printre alte cele cate un pachet de tampoane? Un pic mai mult de jumatate din populatia lumii are, va avea sau a avut ciclu. Corect?  Asta e numai un exemplu. Luam altul si ne legam tot de femei, sa le facem pe ele scarboase total: nasterea. Ia ziceti, miracolul nasterii…O, ce frumooos.

Cut! Flashback.

In toamna lui 2007 la Sibiu a avut loc un festival de film pe tema sociologica/antropologica. De-astea de-ale mele. Unul din documentarele la care am fost era facut de niste francezi, daca imi aduc bine aminte, si urmarea povestea a doi adolescenti, ea pe la 15 ani si el la 17, care locuiau in Gara de Nord (Bucuresti) din lipsa de posibilitati (complicat, nu intru in detalii, dar ganditi-va ce mari sunt sansele sa fi trecut pe langa ei – asta e alta discutie). Fata ramane insarcinata, si – asta e partea care ne intereseaza – nasterea ei este filmata, din fatza, si arata exact momentul cand copilul iese din uterul mamei. Not a pretty picture. Sala era destul de plina si s-a auzit un oftat unanim de repulsie. Instinctul meu, si probabil nu numai, a fost sa inchid ochii.

 Cut! Revenind.

De ce ne scarbeste vederea unui lucru perfect normal si natural? Pentru ca nu am fost obisnuiti sa vedem in felul acesta imaginile, pentru ca atunci cand eram mici ni se spunea ca ne aduce barza si cand ne-am facut mari filmele aratau numai fetzele femeilor care nasc. Sa ridice mana ala care nu a iesit de acolo. Mbun. Atunci, de ce nu sunt lucruri, imagini care sa ne fie familiare? “Uite, Gigel, asa ai iesit tu din mami! Vezi? Ce plin de lichid amniotic era, manca-l-ar mama!”

Never gonna happen. Pentru ca suntem invatati inca din socializarea primara (aia cu mama, tata, bunica, aka oarecum cei 7 ani de acasa) ca trebuie sa ne rusinam de lucrurile naturale. Asa ca invatam sa ne rusinam cand trebuie sa facem pipi, ne ascundem corpurile cu pretul vietii – doamne fereste sa vada cineva “ceva”. Ar vedea ceva nou, evident, ceva unic si nemaivazut. Pe principiul esti unic, ca si toti ceilalti, numai ca luat ceva mai literal decat sunteti obisnuiti.

Nu intelegeti articolul asta ca pe o critica la adresa cuiva anume. Nu-l luati personal. Si nu incercati sa negati. E numai o observatie si unul din comportamentele care se justifica destul de complicat, prin ditamai istoria. Bottom line is, ne cam negam natura, ganditi-va ca acelasi gen de repulsie il simtim si atunci cand vedem o incizie in corp si un organ care pulseaza. Bleah, nu? Corpul uman e una din cele mai facinante chestii de pe lumea asta - cum niste organe, chestiute mici prin tine, multe si marunte, de care habar nu ai, nu iti pasa si in mod normal nu le simti te tin in viata. Si cand ni se arata miracolul asta al vietii in diverse forme – nastere, the inner works of the human being, creierul – ne strambam si ne intoarcem cu spatele. Suntem scarbiti. Da, e o chestie care prin invatare si repetare a devenit instinctinva si da, e greu de educat, dar macar sa ne intelegem pe noi insine.

Interesant, nu? Cum tu esti cel mai fascinant, neinteles, fragil lucru de pe lumea asta…